miercuri, 11 mai 2011

Si ne amore est, nihil est.

Caută cuvânt,

Desprinde-l în două,

Alătură pe-acela cu o jumătate,

De inimă strânsă, scânteietor de apăsătoare.

Scade dintr-ânsa ura, indiferenţa şi suficienţa candidă,

Dar lasă amarul, neliniştea, dorul, urletul şi patimirea arzândă,

Îneacă-te cu pasiune, cu suspine, cu o flacără nebună, dar n-o îneca.

Vesteşte-ţi iubire fără regrete, săruturi fără de uscăciune şi calcă

Deasupra oricărui obstacol, cu gingaşia unei feline agere.

Plămădită din îndrăgostire nebună şi fără popas,

Iubeşte cu toată suflarea din tine şi

Simte cum cu fiece sărut

Cauţi cuvânt.

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Sfaturi practice pentru un întâi ianuarie molatic

Ei bine, situaţia se complică! În precedentele-mi epistole către o Veronica Micle (ne)văzută în voi, am vorbit despre cele două extreme, despre ce paşi trebuie parcurşi pentru a deveni fie depresivi, fie nemăsurat de fericiţi. Acum însă vom căuta să pătrundem într-o stare de mijloc, o cireaşă de pe tort (sau bomboana de pe colivă) a celor ce îşi doresc să fie solitari, plictisitori, poate cine ştie, chiar patetici în prima zi din an. Nimic mai simplu dragilor, nu vă descurajaţi, doar în primele două etape ne-am descurcat, acum însă mergem pe sârmă, aşa că mare atenţie la proporţii!

a) Nu căutaţi singurătatea, vă caută ea singură!

b) În niciun fel de circumstanţe, oricât de alarmante, nu apelaţi la poţiunea magică descrisă în precedentul articol, veţi ajunge într-o stare de fericire nemăsurabilă/tă, iar lucrul acesta nu este indicat. Dacă ne dorim cu adevărat să fim molatici, atunci trebuie să ne luptăm pentru asta, chiar şi acum în noaptea dintre ani!

c) Amintiţi-vă, tot ce-i simplu e frumos! Aşadar lăsaţi la o parte scrisorile de amor returnate, cadourile plictisitoare primite de la prieteni, mesajele în doi peri de la persoana iubită, certurile cu familia şi aşa mai departe. Ca să ajungeţi cu adevărat molatici, trebuie să găsiţi ceva foarte simplu, o neîmplinire mică, mică de tot şi să trageţi cât puteţi de tare de ea.

d) Repetăm, alcoolul, ţigările în exces, drogurile de mic sau mare consum, etnobotanicele, bomboanele cu lichior, coniac, whiskey, tequila, vodka, palincă, vişinată şi/sau orice alte substanţe ce pot produce halucinaţii, stări de ameţeală, reverie sau beţie acută sunt strict interzise!! Nu putem alege calea uşoară, nu acum, nu atât de aproape de reuşită!

e) Orice acţiune întreprinsă trebuie neapărat să fie mult mai lentă, simţiţi-vă ca şi cum aţi pluti într-un nor de lehamite sau popular spus, sictir veşnic pentru microuniversul în care trăţi. Înjurăturile de orice fel nu sunt permise, merită cineva să deschideţi gura, mult, mult prea complicat.

f) Aţi ajuns în pat, ştim că ar putea fi cald şi bine, însă vă este mult prea ţârşă să vă înveliţi. Simţiţi briza vântului rece, însă din nou, geamul nu poate fi închis pentru că necesită mult prea mult efort. Aruncaţi cu papucii de casă, telefoanele, cheile şi într-un final cu un pahar în geam, acesta se sparge făcând loc unui curent şi mai îngheţat, lucrul acesta vă exasperează. Peticiţi gaura cu o pungă de plastic şi blestemaţi fiecare secundă a operaţiunii.

g) Reveniţi în pat, dar un colţişor al pungii cu care aţi reparat geamul este desprins, lucrul acesta vă scoate din sărite. Nu mai puteţi ! Puneţi mână pe trei role de scotch dublu (role, nu sticle) şi exageraţi peste măsură, lucrul acesta vă va înnebuni.

h) De ce naiba mai citiţi articolul acesta? Probabil că sunteţi în culmea disperarii deja, iar după ce aţi spart monitorul, cu siguranţă o stare de lehamite nemărginită vă va cuprinde. Aşezaţi-vă comod pe jos şi nu în pat pentru a vă maximiza trăirile.

De ce mă mai obosesc, probabil că nu a ajuns nimeni să citească aceste rânduri, având în vedere că monitoarele sunt sparte, geamurile la fel, televizorul zace în stradă, instalaţia de sărbători este ruptă, iar dulapurile scotocite. Bună treabă !

La mulţi ani tuturor, cât mai mulţi, fug şi eu să-mi degust reţeta !

Fericit şi totuşi... defapt lăsăm pleonasmul deoparte... fericit şi molatic.

miercuri, 29 decembrie 2010

Reţeta perfectă pentru un Revelion fericit

În ton cu ultimele noutăţi, în spirit de sărbătoare şi beţie, mă gândeam să vin cu o contra ofertă. Sper doar că va fi îndeajuns de intrigantă încât să poată concura măcar cu cea din urmă. Dacă nu, urmaţi sfaturile încondeiate cu o gingăşie candidă şi veseliţi-vă de naivitatea şi pateticul lor. Râsul, dragilor, contrar credinţelor populare (bătrâneşti... nu, nu vorbim de comunisme aici) nu aduce ploaia! Studiile arată că în 90% din cazuri, dacă râdem, nimic rău nu ni se întâmplă în primele 20 de minute de la terminarea episodului, iar unii spun, că râsul şi zâmbetele în general, aduc fericirea. Aşadar şi prin urmare (grecii fac comerţ pe mare), să ajungem şi la reţeta mult mediatizată:

1) Căliţi-vă cu nişte gâturi de tărei!. Este arhinecesar să evitaţi contactul cu soacra(le) dumneavoastră şi să vă păstraţi la o distanţă rezonabilă faţă de vecinii zgomotoşi care vă roagă să daţi muzica mai încet, sau de vreun popă scandalagiu care şi-a permis să vă roage să cântaţi (intonaţi) într-un registru pianissimo.

2) Evitaţi contacul cu obiecte contondente! Nu uitaţi, sunteţi pe cale de a deveni fericit peste măsură, să nu stricăm aceste momente cu accidentarea total întâmplătoare a celor din jur sau a dumneavoastră.

3) Nu este recomandabil să încercaţi să vă înţelegeţi cu ceilalţi. Ce ştiu ei? Doar dumenavoastră sunteţi acela care a descoperit fericirea în starea ei cea mai pură, nu vă descurajaţi tocmai acum la auzul unor damblagelii care dau din mâini asemenea mişcării browniene, arătându-vă geamuri sparte sau persoane somnoroase care folosesc mese, scaune, vătraie, ciocane sau farfurii pe post de pernă.

4) Completaţi starea de reverie cu încă o sticlă de coniac. Batem fierul cât e cald! Este recomandabil să evitaţi utilizarea paharelor în procesul de podidire a fericirii dumneavoastră. Nu dorim să irosim nicio picătură din această poţiune magică!

5) Simţiţi-vă liberi! Acum aveţi lumea la picioarele dumneavoastră, totul este permis şi totul vi se cuvine. Nimeni nu vă poate sta în cale! Şi chiar dacă se găsesc acei smardoi cu iz arhaic îi puteţi biruii doar emanând câte puţin din fericire dumneavoastră. În scurt timp se vor molipsi şi ei!

Din păcate acest panaceu al vieţii lugubre şi mizerabile (sau invers) are diverse efecte secundare ce merită a fi luate în calcul. Alienarea tuturor persoanelor din jurul dumneavoastră (normal, doar sunteţi singurul om fericit pe o rază de câţiva kilometri... asta dacă nu cumva ne aflăm în prag de sărbătoare), incapacitatea de a distinge mirosul dumneavoastră de lavandă şi iasomie cu celelalte damfuri din jur (nu vă panicaţi toţi romanticii aia miros la fel) şi multe altele care nu au cum să vă strice cheful. Totuşi, după un timp, licoarea îşi pierde efectul aşa că asiguraţi-vă că aţi ajuns contornsionaţi în poziţie orizontală (de preferat în patul dumneavoastră şi nu vreunul public, în care au fost cazaţi şi alţi fericiţi) înainte de pierderea totală a vizibilităţii!


Vă salut cu respect,

Un fericit din alte motive.

duminică, 26 decembrie 2010

Reţeta perfectă pentru un Crăciun nefericit

Mulţi oamenii aleg să perceapă Crăciunul ca pe o sărbătoare a dăruirii, a bucuriei nemăsurate şi normal, a iubirii nemijlocite. Dar mai există un alt grup, mai mic ce-i drept, care decide să se complacă în starea lor de acalmie. Pentru ei, Crăciunul este o altă zi din an, un alt moment care le reaminteşte cât de singuri, trişti şi cu siguranţă, uitaţi vor rămâne. Să trecem acum la reţeta pe care v-am promis-o încă din titlu. E redundant să afirm faptul că merge, doar am verificat, nu?

1) Este întru-totul necesar să conştientizaţi starea dumneavoastră de spirit. Vorbim despre un picuţ de autosugestie, doar fiecare foc trebuie să pornească de la o scânteie.

2) Asiguraţi-vă că nimeni nu vă poate întrerupe preludiul emotiv cu încercări patetice de a vă înveseli. Ţineţi-vă departe de prietenii amuzanţi şi lipiţi-vă de cei care sunt constanţi fie în micime intelectuală, fie în stări depresive, fie în ambele.

3) Ambientul muzical trebuie să fie musai în ton cu starea dumneavoastră. Pentru a grăbi procesul este recomandabil să contemplaţi asupra unei fotografii cu o dragoste pierdută şi / sau să vă adânciţi într-un acces de gelozie. Notă pentru cei un picuţ mai inteligenţi: telenovelele sau filmele siropoase vă vor face mai mult ca sigur să vă hliziţi, păstraţi tonul mormântal expus în primii 3 paşi.

4) Odată ce procesul depresiv a început, asiguraţi-vă că îl întreţineţi! Fiecare foc are nevoie constant de câte o mână de lemne. Privarea de la mâncare şi somn sunt două ajutoare care vă scot din încurcătură la nevoie, fi-ţi siguri că vă stimulaţi frivol glandele lacrimale, abuzurile fizice sunt recomandabile.

5) Înteţiţi depresia prin imaginarea unor scenarii morbide, în care toţi cei care v-au rănit plâng disperaţi lângă trupul dumneavoatră neînsufleţit. Exersaţi câteva scrisori de adio pentru a intra şi mai adânc în starea pe care v-o doriţi. Persoanelor cu anumite accese sporadice de inteligenţă le este recomandată automutilarea.

6) După ce aţi trecut prin toţi paşii amintiţi mai sus, redactaţi o scrisoare de adio. Este neapărată nevoie ca aceasta să conţină cauzele eforturilor dumneavoastră. Pentru a amplica efectul acestui act, amintiţi spre finalul documentului persoanele responsabile de flagelarea dumnavoastră. Un "te iubesc Mimişor" ar fi arhisuficient, cauzându-i domnişoarei de faţă suferinţe epocale de care vă veţi putea bucura privind de sus sau de jos, după caz.

Orice întrebări sunt binevenite, consultaţiile de la mine, în calitate de specialist, sunt desigur gratuite. Succesul dumneavoastră este ceea ce mă face să merg mai departe.

P.S. De preferat ca totul să se petreacă în ambientul sonor al piesei ce urmează, multă baftă în atingerea ţelurilor. http://www.youtube.com/watch?v=nf5X6boRFME&feature=related

luni, 25 octombrie 2010

Dar vine şi ziua de mâine...

Nu mai cred în ziua de mâine, deşi vine, încă vine. Când toate zidurile se dărâmă, când uşile se trântesc, cât geamurile sticlesc în razele mistuitoare ale lunii, nu mai crezi în ziua de mâine. Nu mai crezi în speranţă, nici în vis sau vrajă, crezi în infern. Nemijlocit, sălbatic şi odios infern. Nu caut să răpun fiarele cu aceste ultime cuvinte, nu caut să adorm cobra cu sunete stângace de flaut, nu mai caut să redevin om, demult...

Şi-n momentele în care viaţa, nu ne mai atinge decât cu siropul orb al tăcerii, nu îţi rămâne decât să crezi că atât ţi-a fost sortit. Cum ai putea să intuieşti, să mai crezi, că ţi-a mai rămas şi ţie ceva, că soarele încă mai răsare, că luna încă mai piere, că mai vine şi ziua de mâine? Nu poţi, cel puţin, eu nu pot. Nu mai pot să cred în nemăsurate cărări, lipsită de vicleşug şi taină, în care inima bate. Nu mai pot crede în suflete despreunate care se contopesc dintr-o dată. Nu mai crede în răsăit şi apus costisitor. Reverb...

Acestea sunt ultimele mele cuvinte, pentru că mâine, încă vine o nouă zi. Iar mâine, slova tot ştearsă va fi, inima apusă, sufletul ars, cerul nimicit, dar tot o nouă zi. Nu are probabil niciun sens, nici nu trebuia să aibă vreodată. O poveste fără capitole, asta a fost. O droaie de cuvinte răpuse de seninătate, dar nu a mea. Seninul altcuiva. De mâine, condeiul nu mai mai apasă pe uitare, ci pe regăsire, de mâine, nu mai sorb roua visării tandre, ci a realului încins. De mâine şi iar de mâine, nu mai scriu banalităţi puierile. De mâine, revin la raţiune, uitată cum mi-a rămas.

Sortită eşecului mi-ai plămâdit inima...

duminică, 24 octombrie 2010

Deja nu mai înţeleg...

Şi nici nu cred că am înţeles vreodată. Un chip auriu, scăldat în vânt, răpus parcă de micimea cerului. Şi-acel chip, mistuit de rouă, cuprins de stele, iertat de vise mă face să mă întreb dacă a meritat cândva. Mâini zvelte, împunse şi-nsorite, uscate de dor, mă fac să cred că pur şi simplu n-a fost să fie. Păr lung, încins de nemăţii uitării, mă aruncă într-alte gânduri. Ochi mari, şlefuiţi din piatră surdă, mă fac să mai sper încă. 

În dimineaţa în care visul mi-a fost curmat, am crezut că nu-mi va fi greu să m-adâncesc în altul. M-am gândit că se va găsi un alt miraj, şi-apoi un altul, care să m-ademenească suav, tandru, până când să-mi dea drumul iar, tot din cer, dar din alt cer. Mă tot întrebam cât va dura până ce cad răpus de altă săgetare a privirii. Mă gândeam cât ar putea să-mi mai ţină ziua, cât ar putea să-mi mai ţină suflarea, până ce mă voi găsi într-un alt labirint, la fel de departe, la fel de singur şi la fel de stors.

Nu scriu mult astăzi pentru că nu vreau să fac păcate. În fiece foc stins, a mai tresărit o scânteie, care să-l aprindă iar, sau să-l stingă de tot. Nu ştiu dacă să cred sau să sper, să uit sau să zic, să cad sau să sar, să fug sau să sorb, să cer sau să nu. Cât lampa a mai fost încă departe, puteam să zic că n-am de unde ştii, dar acum, cât ultimele ceasuri în întuneric se-apropie de final, nu ştiu ce să mai cred. E probabil puseul de adrenalină ce vine odată cu ştreangul.

sâmbătă, 23 octombrie 2010

De unde atâtea cuvinte ?

Nu pot decât să mă bucur că o părticică din sufletul meu a ajuns şi la voi. Am primit atâtea şi-atâtea mesaje de încurajare, atâtea slove atent alese încât, stau şi mă gândesc dacă le merit. N-am putut concepe ca o poveste, fără capitole, să se încheie atât de abrupt, să îşi piardă orice noimă, orice legătură cu realitatea în care trăim. N-aş putea concepe ca însăşi măiestria cuvintelor să ascundă ceea ce simt cu adevărat. Aşa că, n-am încercat şi probabil că nici nu voi încerca vreodată. Ceea ce încerc eu să spun este că, deşi sufletul e greu, deşi ploaia doare, deşi cerul nu mai este cer, n-am să încerc să ascund asta, să ascund frânturile din fiinţa mea cu o copertă lucioasă şi caldă, n-aş putea să-mi iert asta.

Am citit şi-am suspinat deasupra mesajelor voastre. Aţi fost mereu alături de mine, chiar şi-atunci când nici eu n-am mai fost. Am citit, am respirat greu şi-am sperat. Am sperat că poate voi reuşi, că poate măcar odată, de data aceasta mă voi ridica. Însă ieri m-am îndoit. Cineva m-a întrebat candid despre ea. Cine ar putea fi atât de crud încât să-ţi zdrobească inima într-ast fel? Cine ar putea ? Am şovăit, n-am ştiut cum să-i răspund. N-am ştiut dacă pot să-i răspund. Am crezut că ar fi mai bine să uit, să uit că m-a întrebat, să uit cu totul.

Acum însă, cred că eu caut răspuns la întreabarea nepotrivită. Nu cine, este important, ci de ce. De ce ? De ce ? De ce a trebuit să se termine totul aşa, de ce soarele nu mai e soare, de ce luna e zi, de ce totul e stors şi stins, de ce a trebuit să pierd, de ce am ezitat, de ce n-am plecat, de ce i-am răspuns ? Întrebarea este de ce ? Aş da orice ca să pot înţelege, de ce a trebuit să se termine aşa, de ce am merit eu asta? Ce-am făcut să merit un asemenea epilog?  Dar sunt naiv, nu voi afla niciodată, pentru că nu cred că ştie cineva. Şi dacă ar şti, de ce mi-ar spune ?

Nu mi-e greu să cred că unele lucruri pur şi simplu n-au sens, iar ghilotina cade pe capul celui care încă mai crede.