A venit momentul în care toţi, cu mic, cu mare trebuie să ne punem o dorinţă. Fie că vă doriţi ca în prima dimineaţă din an, în locul Daciei parcată strâmb în faţa blocului să găsiţi un Bantley strălucitor în faţa conacului, sau fie că vă doriţi ca de mâine lumea să vă strige "domnu' / doamna director", un lucru e cert, eu vă doresc multă sănătate şi bucurie alături de cei dragi, pentru că reuşitele vor veni de la sine !
M-am întors mai repede decât prevăzusem cu un articol dedicat unui segment din populaţia României care cu timpul devine tot mai numeros. Nu voi căuta nod în papură acestor oameni, nu voi cere o explicaţie pentru felul lor de a fi. Nu, voi încerca pe cât posibil să le apar integritatea, voi încerca prin acest articol să caut un răspuns cu privire la simptomele acestei maladii şi mai mult, voi căuta un leac pentru ea.
Am avut parte până acum (Slavă Cerului) de o multitudine de oameni, unii mai diferiţi ca ceilalţi. De la oameni extrem de exigenţi şi sârguincioşi, până la persoane delăsătoare şi ce mai, persoane iresponsabile. Nu caut să arăt cu degetul, nu caut să trasez linia între responsabilitatea şi iresponsabilitatea umana, ci prin acest articol caut să-i avertizez pe ceilalţi de suflarea lor, caut să protejez insul muncitor de palma grea a delăsării altora.
Încă din cele mai vechi timpuri, filozofi ai istoriei noastre au lansat o vorbă, o vorbă care se păstrează de-alungul existenţei omeneşti ca o regulă necesară şi suficientă a succesului. "Dacă vrei să iasă bine, fă-o singur!" Desigur, ca orice regulă are şi excepţiile ei, majoritatea sporturilor sunt jocuri colective, orice grup social se bazează pe colegialitatea fiecărui membru şi pe disponibilitatea lui la aşa zisul "joc de echipă". Astfel din start, individualitatea şi decizia individuală asupra unei probleme care priveşte mai multe părţi este alienată de societate.
Dar revenind la efectele iresponsabilităţii în viaţa de zi cu zi. Fiecare acţiune întreprinsă are o opusă şi egală reacţiune, aceasta este regula fundamentală a universului. Dacă înşurubarea unui bec, de pildă, este pusă sub umbra delăsării atunci rezultatul final va reflecta acest lucru. Şi acum te întreb pe tine dragă cititorule, ştiu că probabil eşti nedumerit. În rândurile de mai sus am bătut monedă asupra unui fenomen şi nu am căutat nici să-l explic, nici să-i găsesc rezolvare, dar îngăduie-mi atenţia ta pentru câteva momente în plus.
Ca orice om, am fost afectat de acţiunile altor persoane. Ca şi tine de altfel, am avut şi voi avea parte de o multitudine de probleme create de alte persoane. De exemplu, dacă cineva uită să închidă geamul pe timp de furtună, acesta se sparge. Din eroarea comisă rezultă daune materiale, mai mari sau mai mici după caz. Dar o situaţie în care în locul geamului spart, imaginea ta ca persoană de bună credinţă ajunge să fie pusă la indoială din cauza unor variabile care nu au depins de tine, te lasă pe gânduri. Întrebarea pe care ţi-o adresez ţie dragă cititorule este una destul de delicată şi răspunsul ei nu îmi este destinat mie, răspunsul acestei întrebări trebuie să fie cât se poate de sincer şi cu ajutorul lui, fiecare persoană trebuie să tragă o anumită concluzie.
Ai lăsa oare în mâinile altcuiva, un lucru de maximă importanţă pentru tine?
Atenţie! Moş Crăciun este vigilent! Aşa că în eventualitatea unei întâlniri vă recomandăm:
1. Asiguraţi-vă că mirosul de băutură nu vine numai de la dvs.
2. Nu încercaţi să vă tolăniţi pe genunchii Moşului, că-i bătrân şi reumatic.
3. Amintiţi-vă că "ho-ho-ho" poate fi şi un îndemn.
4. Nu insistaţi ca Moşul să intre sau mai ales să iasă pe horn, că-i supraponderal.
5. Amintiţi-vă mereu că orice şi oricum aţi fi, sunteţi preţuiţi şi iubiţi, nu numai de Moşul.
Sărbători fericite !
Şi uite că am revenit cu un nou articol. Ai spune tu, dragă cititorule, că am să dau într-o bucurie din aceea copilărească şi am să spun că, vai a venit Crăciunul şi vai ce Crăciun fericit vom avea. Te contrazic vehement, (!!!) cum să avem un Crăciun fericit dacă statul a tăiat primele de Sărbători; cum să vină Moşu', dacă lumea n-are ce pune pe masă din cauza halucinantului număr de 10% şomaj preconizat de companiile de specialitate pentru 2010 (asta înseamnă că unul din zece români vor rămâne fără locuri de muncă în anul ce vine); cum să sperăm la mai bine, dacă nici până astăzi, dacă nici în pragul Sărbătorilor Sfinte, noi, românii, avem datorii de ordinul miliardelor la încălzire?
Vă repet o concluzie pe care cu siguranţă aţi tras-o deja din multele mele articole. Eu personal cred într-un sistem de guvernare în care educaţia să primeze (!!!). Un sistem în care principalul "pilon de susţinere" al statului să fie educaţia. Bun, bun, ai zice tu dragă cetăţeanule, dar cum să creezi un astfel de sistem dacă nu sunt bani, dacă pur si simplu nu sunt bani? Păi ajung şi aici, la repartizarea bugetului anual. Puşculiţa ar trebui administrată de un conferenţiar, nu de un "moftangiu" care abia a terminat liceul. Vreau şi eu ca măcar odată în istoria alegerilor din ţărişoara noastră, cu o seară înainte, la dezbaterea finală, moderatorul să facă publice mediile generale ale viitorilor preşedinţi şi acreditările lor academice. Vreau şi eu să văd cu cât a terminat Băsescu? Cât o fi scos la BAC? Sau poate mă înşel o fi făcut şi el politehnica, după modelul Hagi? (!!!)
Să ştiţi că nu mă aştept la vreo schimbare în următorii 5 ani. Cei mai mulţi dintre voi ar spune că sunt pesimist, că odată şi-odată trebuie să se schimbe ceva! Vă contrazic şi aici, atâta timp cât nouă, românilor adevăraţi, (vezi articolul anterior) ni se va părea normal să citim în continuare despre toate scandalurile din lumea mondenă în răvaşul de dimineaţa, dacă vom accepta în continuare să vedem pe sticlă numai rotogoale de carne care au jonglat şi vor jongla pân' la adânci bătrâneţi cu banii noştii, plângându-se că n-avem bani domne, ce vrei ?!, atunci nu se va schimba nimic. Nimic şi niciodată.
Prin acest articol nu vreau să fac apel la sângele tricolor din voi, nu bat cu pumnul în masă (aviz amatorilor) urlând din toate puterile revoluţie, revoltă, răzmeliţă, n-am să vă propun o poziţie vehementă împotriva tuturor needucaţilor care se luptă de ani de zile pentru ROMÂNIA !!!, nu, am să vă citez un simplu prost:
Educaţia este cheia care deschide uşa de aur a libertaţii.
- George Washington Carver -
Sărbători fericite români, pentru că puţină speranţă nu strică niciodată. Ca să reuşim trebuie doar să uităm de ea (!!!)
România nu e a lor, nu e a urmaşilor, urmaşilor lor, România este a noastra !!! Vreau să încep înainte de toate prin a ura un călduros La Mulţi Ani tuturor românilor din ţară şi de peste hotare. Ţara noastra a trecut prin multe, a îndurat multe, dar mereu a ieşit triumfătoare cu capul sus, cu drapelul strălucitor şi mai ales cu sprijinul unui popor din ce în ce mai patriot. Eu? Da şi eu mă consider un patriot. Iubesc această ţară, iubesc tot ce ţine de România şi cu siguranţă o voi iubi pentru totdeauna. Mihai Eminescu a spus odată că, Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară. Bun, nu vorbesc despre naţionalism, nu vorbesc despre un crez care afirmă că românul este superior altor popoare. Nu, eu vorbesc despre dragostea sinceră şi necondiţionată pentru patrie. Acum te întreb pe tine dragă cititorule, de ce ţii cu Naţionala României la meciurile de fotbal, de ce te bucuri când un român învinge la box, de ce îţi saltă inima de bucurie când vezi tricolorul arborat cel mai sus la Olimpiadă? Îţi spun eu de ce. Pentru că sângele de român îţi curge prin vene, pentru că ai crescut într-o familie românească, pentru că te mândeşti când eşti numit român, pentru că iubeşti tot ce ţine de România, pentru că îţi iubesşti neamul, pentru că îi mulţumeşti lui Alexandru Ioan Cuza, pentru că lăcrimezi de fiecare dată când auzi Imnul României, pentru că îţi iubeşti patria, pentru că inima ta bate în trei culori, pentru că l-ai considerat frate pe moldovean, pentru că l-ai iubit pe muntean, pentru că i-ai strâns mână unui ardelean, pentru că ştii că eşti şi muntean, şi dobrogean, şi moldovean, şi bucovinean şi ardelean, şi oltean, şi bănăţean, pentru că ştii că eşti român ! Însă ceea ce separă un patriot de unul pe care nu-l vom numi este respectul pentru ţara. De ce să furi când ştii că iei de la gura unui frate, de ce să înşeli când ştii că îţi înşeli vecinul, de ce să ucizi când ştii că sângele fratelui tău e şi al tău? Sper că prin acest articol, prin această urare să devenim din ce în ce mai mulţi patrioţi şi români adevăraţi!!!
Odată cu ultimul articol şi ţinând cont de rezultatele de aseară, m-am tot gândit cum s-o dreg, cum să nu mă fac de ruşine în faţa ta, dragă cititorule. Uite că revin mai repede decât am prevăzut cu următoarea istorisire prin care voi încerca să explic de ce, din cauza cui şi mai ales ce e de făcut pentru a ocoli dezastrul. Voi veţi scuipa în monitor, mă veţi înjura de 2 sau chiar 3 ori şi veţi spune, ia uite-l şi pe-asta, se dă mare la apă mică. Ce mai, trebuie să fiu de acord! Am intrat cu capul înainte, probabil îmbătat de acel rezultat grandios al Unirii fără să mă gândesc că în eventualitatea în care Varga şi compania au evoluat şi s-au încălţat cu nişte bascheţi nike de ultimă generaţie, restul, vor fi tot nişte echipe de desculţi care după meciurile de aseară au devenit ciuca unei bătăi perpetue de joc.
Dar în acea dimineaţă de joi, soarele, ascuns printre nori (n-a fost soarele a fost ceasul) m-a trezit şi de, dacă tot eram acolo, aproape m-am îndreptat spre şcoală. Ajuns acolo m-am salutat cu tovară... domnul profesor de fizică şi acesta şi-a exprimat abundent optimismul pentru meciurile din acea minunată şi înstelată seara. "Aaaa, păi cum să nu-i batem, Dinamo face cel puţin un egal, iar Steaua îi trimite p-ăia la culcare din primele minute". Gura mea de jurnalist imparţial şi de regulă pesimist a atins gresia proaspăt lustruită şi în sinea mea am zis că dânsul n-a băut cafeaua de dimineaţă sau dacă a băut-o, a pus prea mult zahăr în ea. I-am dat de înteles prin următoarea frază că scepticismul meu patologic şi simplul fapt că românii vor fi întodeauna români mă face să cred în nişte rezultate negative. "Ne scot turcaleţii fotbalul din cap, vedeţi dvs. diseară!". Şi-am plecat, lăsând în spatele meu, pe unul din ultimii oameni care încă mai credea în România.
Dacă stau bine să mă gândesc acest optimism exacerbat al unui popor care credea cu inima şi sufletul că putem să scoatem capul în lume, se datorează unui singur fenomen, unei singure echipe, unui singur rezultat. Moralul nostru a fost sus, prea sus parcă şi din acel perfid minut 32 ne-am izbit de un zid din beton. A început ploaia de goluri pe Ali Sami Yen şi odată cu ea ultimele picături de sânge de român se scurgeau încet, încet, în abis. 4-0 şi antrenorul Ion Marin îşi compunea deja demisia, dar stai, uite, N'Doye trage, portarul e la pământ, a intrat! Degeaba, ce să intre, un scâncet nebun al unui om care n-a înţeles că totul s-a terminat. Steaua pierduse deja cu 1-0, CFR-ul era însetat de sânge, atacând nebuneşte o baricadă impenetrabilă care apăra un 2-0 confortabil, iar Dinamo se juca cu ocaziile la un 4-1 şcolăresc pe un stadion care huruia datorită publicului. Energia pe care o transmiteau oamenii aceia era extraordinară şi asta ne-a bătut. Am avut şi noi ocazii peste ocazii, din toate poziţiile, din toate unghiurile, însă străinii au fost mai buni. Şi noi am avut străini, pe Moreno, pe Nuno Claro, dar ei i-au avut pe-ai lor, pe Elano, pe Roberto Carlos, pe Kewell. Mai e nevoie de ceva? Uite diferenţa! Care diferenţă? Mai bine spus, care din ele?
Închei acest articol prin a întinde un deget tacticos către vinovat. Vinovat? Nu, nu este doar unul, sunt mai mulţi, dar asemenea unui comandant pe câmpul de luptă care pierde ruşinos bătălia sau mai bine zis războiul (!!!), n-are cum să plaseze vina asupra sergentului ambiţios. În situaţia aceasta însă, toţi sunt de vină şi prin toţi mă refer la ei, la cei care au avut de-a face cu o droia de bani pe care au cheltuit-o pe mizilcuri. Ei au alungat suporterii de la stadion, ei i-au dispreţuit şi în ultimă înstanţă, ei i-au dezamăgit. Dar de, nu degeaba pe 22 octombrie este ziua lui Mircea Sandu.
Când nesimţirea exagerează, o numim indiferenţă. Dar când ultima este în exces, se frizează... regnul mineral.
- Costel Zăgan -
Multe cuvinte încep cu litera F, fantastic, fabulos, fenomenal şi pe lângă acestea mai avem şi o expresie, "fără cuvinte". Aşa am rămas cu toţii după rezultatul Unirii Urziceni de aseară. Dar parcă nu victoria este importantă, ci felul în care am obţinut-o. Dacă stăm bine să ne gândim, atunci când mai ciupeam câte o victorie în deplasare dârdâiam de frică pentru returul de acasă, "Vai, domne, vin ăştia să ne snopească-n bătaie la noi acasă." Însă eu cel puţin, după meciul de aseară nu mai simt aceiaşi frică. Motivul îl veţi după cum urmează. Noi i-am dominat pe ei şi mai mult, nu am ciupit victoria, am muncit-o şi am obţinut-o pe drept. Fără miracole, fără greşeli de arbitraj şi mai ales fără "Culio", care îţi rezolvă un meci cap coadă şi apoi nu face nimic tot sezonul. Unirea este o echipă constantă care munceşte şi vrea să joace fotbal. Diferenţă dintre oastea "Bursucului" şi restul echipelor din Liga 1 este norocul. Dinamo, Steaua, Rapidul, acestor echipe le pică norocul din cer precum mărul în capul lui Newton. Unirea însă îşi face singură norocul, îl fabrică parcă.
La Dan Petrescu ştii în mod sigur un lucru, în vocabularul lui nu există cuvântul "capitulare". El nu se predă, nu spune niciodată că totul este pierdut. A fost condus din minutul 2 cu 1-0, colac peste pupăză, în deplasare şi a acţionat decisiv. Niciun antrenor din România de la Mircea Lucescu încoace nu şi-a mai recunoscut greşeala, Bursucul a făcut-o aseară. A schimbat ce a văzut că nu merge, a dat la o parte tot ceea ce înseamnă subiectivitate şi a văzut acest meci obiectiv, fără suflul patronului în ceafă, Dan Petrescu a creat un sistem de joc european. Mulţi mă întreabă cum arată acest Bucşaru, mai mulţi însă mă întreabă cine este (!!!). Succesul Unirii de aseară se datorează şi acestui fapt.
Din tot acest meci demn de o cupă europeană un singur lucru mi-a rămas ferm întipărit în minte. Nu cred că l-am mai văzut pe Walter Smith coborând pe banca de rezerve de la acel meci memorabil pierdut cu Hearts în finala Cupei Scoţiei din 1998. Aseară însă, "Bursucul" l-a adus înapoi pe bancă, înapoi între muritori. Acolo însă, în lumea în care fotbalul este apreciat, Smith nu va fi târât prin noroaie, nu va fi învinuit pentru înfrângere, va fi încurajat şi susţinut de toţi, de la primul suporter al lui Rangers până la cel mai înfocat fan de la Celtic.
Asta era diferenţa dintre noi şi ei. La noi Dinamo, Steaua şi Rapidul se află încleştaţi într-o perpetua luptă în mocirlă. Scandaluri peste scandaluri şi rezultate aproape de 0. La Unirea e altfel şi pentru asta trebuie să-i mulţumim lui Bucşaru, pentru că el a înteles esenţialul. Pentru a forma o echipă cu pretenţii, trebuie să ai un antrenor bun, iar el să fie lăsat să fie bun.
"Fotbalul e ca televizorul: mulţi se uită, puţini pricep!"
- Petre Deselnicu -
Azi in ediţia specială de la 17 - 19, emisiunea "Suntem în direct" bate toate audienţele pe posturile de radio transmise pe internet. Pe lângă aceasta, am fost urmărţi de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării şi de alte organizaţii guvernamentale cât şi non-guvernamentale din România. Chat-ul emisiunii a fost blocat pentru 10 minute datorită afluenţei enorme de mesaje. Vreau să-i mulţumesc Dyei (Dianei Prepeliţă) pentru că mi-a fost invitată astăzi şi pentru ca a punctat nu mai puţin de 5 momente muzicale, live, interpretate de-a-dreptul magistral. Mulţumesc mult tuturor ascultătorilor !!!
Un actor nu moare niciodată, atâta vreme cât rămâne în inimile spectatorilor săi. Nicu Constantin se stinge din viaţă pe 15 septembrie 2009. Un om cât o mie de cuvinte, un artist desăvârşit. Se zice de obicei că la 70 de ani, ai trăit cât ai avut de trăit, ai jucat cât ai avut de jucat. El însă a fost mereu proaspăt în spectacolele lui, mereu tânăr, mereu în putere. Spectatorii au avut nevoie de Nicu la fel de mult cât şi el a avut nevoie de ei. Le descreţea minţile, aşa-i plăcea să spună, iar ei, îi dădeau cea mai de preţ răsplată pentru un actor, ovaţiile. Cu timpul însă lumea îl va uita, nedrepţi, cât de nedrepţi.
Un alt actor spunea odată că cei mai buni dintre noi rămân ascunşi, mai spunea că publicul trebuie să-i descopere, să-i preţuiască şi să-i ţină minte. Laura Stoica, Ştefan Bănică senior, Florian Pitiş, acestea sunt doar câteva exemple de nestemate. Nestemate uitate, dacă mă gândesc bine, nestemate nedescoperite încă. Lumea largă n-a auzit de ei, doar noi, doar cei care încă fredonează melancolic "Un actor grăbit" sau "Sfârşitul nu-i aici" îi mai au întipăriţi în suflete.
Un cuvânt pentru ei însemna o emoţie, o trăire era pe cât de adâncă, pe atât de sinceră. Pentru noi însemna o descătuşare. Fiecare cuvinţel, fiecare sunet care le ieşea din gâtlej ne întipărea câte o amintire. Acestea erau frânturi din sufletele lor. Ni le dăruiau, zi de zi, spectacol după spectacol; bucuroşi sau trişti, doborâţi sau nu, urcau pe scena cu aceiaşi bucurie fie că era sala plină, fie că un singur ins stingher le mai asculta glasurile. Au fost, sunt şi vor fi nişte artişti adevăraţi. Ca în basmele lui Petre Ispirescu ei căutau viaţa fără de moarte, au gasit-o în noi.
Opera de arta îşi capătă existenţa sa relativ independentă, prin transferarea unui conţinut sufletesc într-un material concret, etern.
- Panait Cerna -
Istorisirea de astăzi se leagă în mare de un fenomen, şi anume plictiseala. Ce să-i faci, asta este, fiecare portar, sau şef de obiectiv cum le place lor să fie amintiţi, este acaparat de acest fenomen care se plimbă din floare în floare prin mai toate instituţiile publice din România. Eram în trecere pe la o televiziune căreia nu-i voi aminti numele şi la poartă am fost martorul unei scene pe care rar o vezi. Un gardian dolofan şi pe semne plin de zel se certa de zor cu un individ. Motivul, persoana în cauză pretindea că este directorul instituţiei, dar şi-a uitat legitimaţia acasă. Şi dăi, şi luptă, că eu sunt boul care te-a angajat nărodule. Orice spunea individul, paznicul repeta: "Poţi să fi şi Băsescu, fără legitimaţie nu intri". Şi nu s-a lasat străjerul până când exasperat directorul a sunat în redacţie să vină cineva să-l ia.
Eu personal l-aş fi premiat pe soldăţelul de tinichea în cauză pentru că a făcut ceva ce mulţi încearcă în România, dar fără succes, s-a impus. Din păcate însă găsim şi un alt tip de paznici, îi voi numi "mârlanus bădăranus". Această specie îşi marchează teritoriul folosind cojile seminţelor ingerate. Mirosul pătrunzător de tărie pe care îl afişează este menit să ţină prădătorii la distanţă. Interacţiunea cu această făptură se face prin limbajul semnelor, datorită unei alte forme de protecţie. Mârlanus bădăranus poarta la el un casetofon voluminos din care răsună acorduri de manele la sonor maxim, acesta conturând sfârşitul fiecărui vers cu regurgitări apăsate şi răcnete destinate auzului propriu. Specia amintită mai sus este observată mai mereu în haită, un grup unit care sare în ajutorul fiecărui membru atunci când este ameninţat de o fiinţă ostilă. Experţii nu au reuşit să stabilească până la momentul acesta, modul prin care mârlanus bădăranus îşi perpetuează existenţa, având în vedere faptul că numărul exemplarelor a crescut simţitor de la data lansării celor mai recente discuri de muzică buna.
Încep acest articol prin a aduce un omagiu ţărişoarei mele. Românica noastră este cea mai frumoasă întindere de pământ de pe tot mapamondul. Mare păcat însă că este condusă de oameni incapabili, de hoţi, de avari şi mai ales de oameni care au impresia ca drumul se asfaltează singur, că spitalul se modernizează fără ajutor şi că ţara merge bine oricum. Din păcate, am să-i contrazic pe dânşii, ţara nu se conduce singură, ţara are nevoie de o mână de oameni capabili. Ştiu la ce vă gândiţi şi voi dezaproba din start, nu doresc să candidez la vreo funcţie cu greutate din România.
După această introducere sugestivă voi aborda tema acestei zile toride de august. Ieri dimineaţă am plecat de la Mangalia, locul de desfăşurare al festivalului Calatis pentru că trebuia să ajung la radio în timp util ca să-mi pot începe emisiunea zilnică. Surpriză însă, cele 2 ore şi 30 de minute, timpul record stabilit la dus, s-au triplat, astfel eu ajungând în faţa casei radio la orele 17 şi 30 de minute, cu exact jumătate de oră înainte de începerea emisiei. Să nu vă gândiţi că m-am oprit pe nu ştiu unde, nu dragi cititori, acest maraton s-a desfăşurat fără pauză pe drumurile aglomerate, prăfuite şi neasfaltate ale tărişoarei noastre.
Vă întrebaţi acum de ce n-am mers pe autostradă, raspunsul meu la această întrebare se întrezăreşte în rândurile ce urmează. Dimineaţa ca orice om care preţuieşte timpul în adevaratul sens al cuvântului am vrut şi eu să dau drumul la televizor să văd dacă este pe undeva vreun ambuteiaj deja format, să ştiu să-l ocolesc. Minunata alegorie de claxoane se auzea chiar la intrarea pe autostradă. Am înnebunit, am luat harta şi am căutat o rută ocolitoare. Ruta aceea cunoscuta de puţini ce-i drept, (eu n-o ştiam oricum) s-a dovedit a fi un carusel, un drum asfaltat ultima oară, probabil acum vreo 20 de ani.
Bun, dar nici asta nu constituie problema reală a călătoriei noastre. Ceea ce m-a frapat cu adevărat a fost că pe o distanţă de vreo 20 de kilometri, vedeam autostrada în stânga mea şi n-aveam posibilitatea sa intru pe ea. Cea mai apropiată intrare pe autostrada, a fost în apropierea oraşului Slobozia. De la Mangalia până la Slobozia am facut în jur de 5, poate 6 ore.
În încheierea acestui articol aş dori să spun că am văzut un mit. Doamnelor şi domnilor, dragi cititori, pe drum spre Bucureşti am văzut lucrări de reabilitare a liniilor de cale ferată. Sunt foarte încântat ca pe 10 ani (cel puţin) voi putea să merg şi eu la mare cu trenul, fără să fac mai mult de 2 ore, nu 5 ca acum. În sfârşit România e ţărişoara noastră şi trebuie s-o iubim necondiţionat!
Ce să-i faci, am ajuns la concluzia că în România, arta nu cere sacrificii, arta cere jertfe. Pentru cei care au înţeles ce am vrut să spun, urmează să istorisesc în rândurile de mai jos o întâmplare petrecută la Radio România în precedenta zi. Mi-am urmat rutina ca de fiecare dată, intru, salut, completez bonul de intrare şi dau să pătrund în studio ca să-mi încep treaba. Surpriză însă, gardianul, siderat parcă de sictirul în care am completat biletul, îmi spune: "Cheamă-ţi însoţitor!". Nu i-am dat atenţie pentru început crezând că nu vorbea cu mine, însă dânsul a repetat propoziţia, blazat de efortul în plus pe care a fost nevoit să-l depună şi eu vrând să-i demonstrez că sunt mai tare, i-am aratat cine a semnat biletul. Redactor şef scria în dreptul numelui. Din reacţia lui deduc două posibilităţi, ori nu ştia să citească, ori nu ştia ce-i aia redactor şef. "Cheamă-l să te ia", îmi spune. Vă daţi seama dragi cititori cum a sunat convorbirea telefonică. Eu moderatorul unei emisiuni, îl sun pe şeful de tură, ca să-l numesc aşa, să mă ia de la poartă. Păi e ca şi cum domnul ministru Paleologu, l-ar suna pe Boc să-l ia de la poartă şi în loc de blazon, i-ar spune că s-a cacarisit legitimaţia de intrare.
Să zicem că ar fi trebuit să mă aştept la asta pentru că nu mi-a ieşit încă legitimaţia de intrare. Dar hai să vorbim puţin şi despre legitimaţii. Mai exact despre legitimaţiile care au fost cerute în august anul trecut. Procesul de cerere e simplu, trimiţi poza ta cu tot cu o copie după buletin redactorului şef şi dânsul dă cu subsemnatul trimiţând-o mai departe către "coacere". În dimineaţa aceea caniculară de august 2008, s-au dat la făcut în jur de 20 de legitimaţii. Viitorii posesori, la fel de exasperaţi ca mine că nu aveau cum să intre să-şi facă treaba, erau răsplătiţi în fiecare săptămână cu răspunsul "n-avem cartoane". Şi n-au avut dânşii cartoane până în decembrie 2008 când legitimaţiile emise au devenit din start invalide. Mai multe n-are rost să spun, fiecare trage ce conlcuzie doreşte. Eu mă liniştesc cu gândul că mă va opri cineva la poartă odată şi-odată şi n-am să mai ajung la timp în studio să-mi fac emisia. Atunci ar fi ceva... până atunci nu cred...
Ce s-a întamplat cu dimineţile brumării de toamnă când plecam cu un ghiozdan încărcat de cărţi, cu temele făcute şi cu uniforma călcată spre şcoală? Ce s-a întâmplat cu razele soarelui care se prelingeau uşor prin fereastra mea, vestind începerea unei noi zile? Au dispărut parcă. Îmi amintesc cum în fiecare dimineaţă susurul lin al păsărelelor mă trezea. Mă ridicam bombănind, implorând parcă soarele să apună. Apoi plecam. Mergeam încovoiat de ghiozdanul greu, de somn, dar totuşi continuam să merg. Nu ştiu de ce o făceam. Poate din cauza celorlalţi elevi de pe stradă, poate că era prea târziu să mă mai întorc, sau poate că mă gândeam la ce aveau sa-mi mai spună profesorii şi astăzi.
Ajungeam la şcoală, intram pe poartă şi urcam în clasă. Mă aşezam solitar în banca mea şi aşteptam. În timpul acela mă gândeam mai mereu la ce-aş fi putut face dacă eram acasă. Cât aş fi putut sta în faţa calculatorului, cât aş fi putut dormi fără să aud glasul strident al părinţilor care mă grăbeau. Dar când profesorul intra, toate aceste gânduri dispăreau. Scoteam uşor tema şi o împingeam mai în faţă. Cu sufletul la gură aşteptam minute în şir parcă, răspunsul. Prin mintea mea se perindau tot felul de gânduri care mai de care mai negre. Patru sau şi mai rău doi! Într-un sfârşit venea şi răspunsul. Uneori opt, alteori nouă. Da, îmi spuneam, e bine şi aşa. Şi totuşi erau zile în care profesorul, mai emoţionat decât mine, anunţa, zece!
Unde s-au dus acele zile? Cum de astăzi în loc să mă gândesc la stolurile de porumbei care treceau voios pe lângă ferestrele noastre, îmi vin în minte doar reacţiile de la chimie sau uneori, doar conjugările la latină. În aceste zile toride de vară, nu mai stau cu sufletul la gură când profesorul îşi aruncă ochii peste tema mea, parcă anunţul odată exaltant, zece, nu mă mai încântă atât de tare. Îmi amintesc cum îmi juca inima de bucurie la auzul acelor două silabe, ze-ce. Parcă timpul se oprea pentru un moment şi o parte din mine înflorea ca narcisele primăverii. Dar acum, ridic ochii, zâmbesc şi cad în nostalgiile mele.
Au trecut atât de repede, poate prea repde acele vremuri îndepărtate. Poate că odată cu timpul am crescut şi lucrurile mărunte nu mă mai încântă ca odinioara. Parcă nu mai salt de bucurie când sunt felicitat, parcă nu mai izbucnesc în lacrimi când sunt dojenit, parcă nu mai sunt cuprins de acea nelinişte molipsitoare când ţin creta în mână. Parcă rămân tot mai stingher odată cu trecerea timpului.
Atât de repede au trecut clipele acelea de bucurie. Şcoala generala a însemnat pentru mine un mister continuu. Un tunel care avea o luminiţă la capăt, dar capătul îmi părea de la an la an tot mai departe. Şi acum, când am ajuns la destinaţie, când suntem liceeni, ne uităm înapoi şi ne gândim la toate lucrurile pe care le-am pierdut odată cu timpul. Acum ne spun profesorii că am crescut, că am ajuns la liceu. Ne spun că-l vom lăsa pe Ion Creangă pentru Marin Preda, ne spun că de acum în colo Camil Petrescu îi va înlocui pe Fraţi Grim şi că Cenuşăreasa îi va face loc lui Moromete.
Când am păşit pentru prima dată în clasa a VIII-a n-am realizat cât îmi va lipsi. Am crezut că mai am un an şi termin. Mă uitam la copii mai mari, la liceeni, cum ieşeau înaintea noastră de la ore cu un zâmbet cum nu se poate de larg. Îi vedeam liberi şi cred că asta m-a atras. Cred că această libertate la care încă nici nu visasem m-a făcut să uit de bucuriile anilor de şcoală. Pentru mine n-au mai contat păsărelele, n-au mai contat razele soarelui care nu întârziau să mă trezească dimineaţă de dimineaţă, au contat doar orele tărzii ale prânzului, când din banca mea auzeam strigătele de bucurie ale lor, ale celor mai mari.
Şi acum în ultimele clipe, când sala se va ridica în picioare, când luminile se vor aprinde, când glasurile noastre vor vesti la unison “Gaudeamus igitur / Juvenes dum sumus”, atunci vom fi plecaţi deja. Plecaţi într-o lume străină pe care n-am mai cunoscut-o vreodată. Când ultimul clopoţel va răsuna solidar, când uşile şcolii se vor închide în spatele nostru, vom fi liceeni. Şi odată cu asta vom încheia un capitol din viaţa noastră şi vom deschide un altul.
De la an la an parcă, dascalii ne spuneau acelaşi lucru, ne spuneau că suntem încă mici şi că n-avem de unde şti greutăţile unui licean. Pe atunci, noi n-aveam greutăţi, aveam doar bucurii şi tristeţi, doar reuşite şi resemnări. Bucuriile erau stolurile de păsărele şi razele soarelui care treceau falnic pe lângă noi, tristeţile au fost notele mici pe care le primeam. Reuşitele se-ntrezăreau în acele două silabe, iar resemnările, ele luau fiinţă prin orele târzii ale prânzului când ascultam pe fereastră goana lipsită de griji a celor mai mari.
O clasă este doar o sală. Doar o încăpere în care noi învăţam. Deschideam uşor uşa, schiţam un zâmbet firav către colegi şi ne aşezam. Cât eram la locul nostru fiecare cădea în gândurile sale. Unii se gândeau la temele lor, alţii la faptul că nu le aveau şi mai erau unii care nu se gândeau la nimic. Se uitau resemnaţi pe la pietonii nepăsători care treceau prin faţa ferestrelor noastre. Dar când profesorul intra în clasă asemenea unui resort, asemenea unui pluton de infanterie tâşneam în picioare. Cât îi bucura asta! Se citea în ochii lor acea exaltare pe care o simţeam şi noi de fiecare data când rosteau acele silabe, dar ei oare ce simţeau atunci?
Un singur lucru mai este de zis. Acum ar trebui să vorbesc şi despre profesorii mei. În câte cuvinte i-aş putea descrie, înţelepţi, glumeţi, înţelegători, blânzi... Atâtea şi atâtea calităţi pe care au încercat să ni le insufle şi nouă. Intrau în clasă afişând mereu un zâmbet molipsitor şi o privire adâncă, mai adâncă decât ne puteam noi imagina.
Dar acum, toate astea au rămas doar în amintirile noastre. Zilele brumării de toamnă, momentul de exaltare la auzul celor două silabe, zâmbetul profesorilor, stolurile de păsărele care treceau pe lângă noi, razele soarelui care ne sculau dimineţă de dmineaţă şi în ultimă instanţă acel Gaudeamus Igitur, ultimul nostru moment ca elevi. De acum nu mai suntem elevi, suntem liceeni, cu bucurii şi împliniri, cu dezamăgiri şi înfrângeri, dar cu siguranţă liceeni. Am aruncat pălăriile, au căzut...Gata... Liceeni!
Articol dedicat diriginţilor mei:
Victor Diacicov şi Cristina Păunescu
Am invins! Nationala tarii noastre s-a impus in fata Lituaniei in deplasare cu scorul de 1-0. Noi am prestat un joc bun, cu multe faze de poarta si cu o posesie net superioara, insa voi, dragi cititori, o sa spuneti, bun domne, dar daca am jucat asa bine de ce nu am dat mai multe goluri? Unii ar raspunde simplu, asa a fost sa fie, altii ar spune ca atat am vrut, dar eu inclin sa cred ca acest meci ca oricare altul are rolul lui. De pilda, primul meci al lui Piturca, cu Franta parca, s-a terminat la egalitate. Selectionerul a fost intens laudat, ca si Razvan Lucescu in aceste momente, si peste ceva timp huiduit, injurat, scuipat si asa mai departe. Aici vroiam sa ajung. Aproape toti selectionerii Romaniei la debut au obtinut victorii in meciuri relativ importante pentru soarta noastra, insa la final de mandat toti si-au bagat... banii-n portofel si au pierdut mai de fiecare data impotriva unor desculti. Nu vreau sa-l elogiez acum pe Razvan, insa nu trebuie sa uitam din ce familie provine. Familia Lucescu a aratat in nenumarate randuri, prin Mircea mai ales, ca munceste si ca nu se lasa orice ar fi. Daca va mai amintiti, dragi cititori, ce a facut Mircea Lucescu la Corvinul. A luat o echipa din divizia B (ca asa era pe vremea aia structurat fotbalul romanesc) si a adus-o pe locul 5 in campionat in conditiile in care Dinamo, Steaua, Universitatea Craiova si alte cluburi de traditie imparteau mai mereu primele 6 pozitii. Pe langa postul de antrenor / jucator pe care il ocupa la Corvinul, Mircea Lucescu soca prin nenumaratele sale prezente la echipa nationala chiar daca era trecut bine de 30 de ani. Asta ne spune un singur lucru, ne spune ca familia Lucescu stie fotbal. Am primit si confirmarea acum cateva saptamani la finala Cupei Uefa cand o echipa construita de la 0 de antrenorul amintit mai sus a reusit sa se impuna in fata lui Werder Bremen care, intre noi fie vorba, stie fotbal.
Va rezista Razvan Lucescu la nationala mai mult decat a facut-o Piturca? Va conta aceasta victorie peste ani atunci cand se va afla in fata unei gloate de suporteri insetati de sange care cer explicatii pentru esecul de la Viena sau pentru egalul de la Salonic? Un lucru este cert insa, Romania are un nou selectioner care a debutat cu o victorie, sa vedem insa cum isi va incheia mandatul.
Dupa modelul haideti sa ne infratim frateste Gigi Becali lanseaza bomba, vrea sa faca o fuziune intre cluburile Steaua si Unirea Urziceni. In alta ordine de ide, baciul doreste sa ia palmaresul si angajatii ambelor cluburi si sa le puna impreuna, obtinand o salata de valori fotbalistice sterse puse laolalta cu un sistem bine gandit de joc. Ce-ar iesi de aici? Pai, in primul rand, Steaua joaca in Liga Campionilor in locul Unirii. Dupa un sezon catastrofal, formatia din Ghencea, aflata in acest moment pe locul al saptelea in campionat, (un loc in care Europa se vede de la televizor) va evolua sau mai degraba involua in Champions League. Hai ca asta m-a dat gata!
Este sau nu legala intentia Iluminatului? In teorie, doua societati comerciale pe actiuni pot fuziona, dar practica ne omoara. UEFA nici nu vrea sa auda de intentia dansului si spune ca odata cu aceasta uniune ambele cluburi vor fi excluse din circuitul european pentru sezonul respectiv. Ca sa spune lucrurilor pe nume, daca Becali reuseste, un sistem bine gandit de joc va fi aruncat la gunoi, iar dansul va face ca de obicei echipa.
Am pastrat cireasa de pe tort sau bomboana de pe coliva, depinde cum interpretati, la final. Actionarul principal la clubului FC Vaslui, Adrian Porumboiu, declara ca, stiu suspansul va omoara, daca Steaua fuzioneaza cu Unirea de ce sa nu uneasca si el pe Vaslui si pe Craiova obtinand astfel un nou club numit Oltenia Terra Moldova. Se vede ca dansul are umor, sa vedem insa daca Razboinicul Luminii vorbeste serios. La cum il cunoastem, nimic nu ne-ar mai surprinde, nici chiar participarea Stelei in Liga Campionilor in postura de campioni.
Am fost surprins ca aseara nu am fost singurul nebun care a iesit la plimbare prin muzeele Bucurestiului. Cu sau fara Eurovision, cu sau fara meciuri la televizor, de la mic la mare, bucurestenii au populat strazile oraselului nostru care de obice adormea pe la miezul noptii. Muzeul de Geologie a gazduit un spectacol ca in fiecare an, promovand de data aceasta cultura dobrogeana. Un lucru extraordinar daca ma intrebati pe mine. Atmosfera a fost electrizanta, publicul izbucnind in urale la fiecare dans sau cantec, la fiecare prezentare, la fiecare propozitie, la fiecare cuvant. Dupa ce am incheiat turul acestui muzeu m-am indreptat spre casa maestrului George Enescu, un loc extraordinar de vizitat, o adevarata capodopera a arhitecturii care avea in vitrinele-i subtiri, prima vioara a faimosului compozitor, primul sau pian, prima sa partitura, primul sau portret si multe altele. Insa atractia serii a constat in concertele organizate din doua in doua ore chiar in camera de zi. Am fost uluit, poate de eleganta incaperii, poate de frumusetea instrumentelor, poate de sunetul sublim care a ridicat sala in picioare minute in sir. Penultima oprire m-a gasit la Muzeul National de Arta care anunta ceva nemaivazut. Picturile urmau sa recite poezii. Poezii care veneau, nu stii de unde, dar ajungeau la tine cu eleganta unui porumbel calator. Insa, n-am fost singurul atras de aceasta minunatie. Curtea Palatului Regal a devenit neincapatoare pentru miile de oameni gata sa stea la cozi oricat era nevoie pentru a prinde si ei macar cateva minute din acest spectacol unic. N-am rezistat. Am mers mai departe catre ultima oprire a traseului meu, Muzeul National Tehnic. O alegorie incantatoare a tot ce inseamna tehnica. Ghizii au fost destul de marinimosi incat sa ne permita sa ne delectam cu nenumaratele simfonii compuse de crema masinilor de epoca. A fost ceva extraordinar...
Acum insa ajung la partea care merita spusa, ajung la cel care a stat in umbra acestei seri extraordinare. Nimic nu este inca oficial, dar inclin sa cred ca Oprescu a reusit. A reusit sa convinga 12 muzee sa isi deschida portile pentru o noapte gratuit. A reusit sa convinga RATB-ul sa puna la dispozitie curse speciale gratuite intre muzeele incluse in circuit. Cel mai important insa, a reusit sa scoata din casa o societate obosita, plictisita si neputiincioasa. In alta ordine de idei, cred ca am facut cu totii alegerea corecta!
Astazi elevii de clasa a VII-a si a VIII-a au sustinut teza cu subiect unic la limba si literatura romana. Totul decurge bine in prima faza, subiectele ajung la scoli, profesorii ajung in scoli, iar elevii ajung in salile de examen. Dar ce sa vezi, din primele 10 minute apar nedumeriri, susoteli. "Ba, e Ghita Nitescu sau Nita Ghitescu?". Intrebarea foarte pertinenta adresata de elevi. Textul de la subiectul I este gresit din pacate pentru elevii de clasa a VIII-a. S-au strecurat doua erori, pe cat de mici pe atat de importante. A treia replica a dialogului a fost: "Domnul Ghita Nitescu", cand trebuia sa fie exact invers, adica: "Domnul Nita Ghitescu". Pai domnule, aceasta replica schimba capital intreg textul, deci intreg comentariul. Ce sa inteleaga un elev sub stresul examenului dintr-un text gresit? Normal, ca se ia dupa replica centrala a textului, chiar aia gresita in cazul nostru. Si apoi, ce daca e gresita? Totul se va "rezolva" cum ne-a obisnuit inspectoratul in fiecare an, in care subiectele au fost gresite la Capacitate sau BAC.
Acum insa nimeni nu a abordat problema care pe mine ma intriga. Domnule, cum isi permite un profesor de romana sa intre in timpul tezei peste elevi si sa spune ca textul este gresit. I-a incurcat si mai mult decat erau! Nu pot sa inteleg cum se incalca regulile astea, asa de pamplezir! Au intrat profesorii in nenumarate sali si le-au spus copiilor de greseala. Ce sa faca elevul? Se ia dupa profesor si acum tot ei, profesorii corectori, incep sa zica, pai daca ar fi interpretat cum era scris in text nu s-ar fi intamplat nimic. Cert este ca sesiunea asta de teza s-a incadrat perfect intr-o opera a lui Caragiale. Poate intr-O noapte furtunoasa...
Ca tot omul am vrut si eu sa ma uit la meciul Dinamo - CFR sperand ca un arbitru strain va aduce de la sine un arbitraj corect. Totusi chiar inainte de meci ma intrebam, cum ii pedepsesti pe arbitrii straini daca gresesc? Nu-i mai lasi sa arbitreze in Liga 1 sau ce? Ii trimiti in Liga a treia? Ii amendezi, ce le faci? Bun, lasand asta la o parte, se face 9, deschid televizorul si incepe meciul. Jocul decurge bine, cu multe faze de poarta in prima repriza, dar cu niste decizii controversate la faulturi comise de ambele echipe. Minutul 14 il gaseste pe Bostina cu mingea la picior in careu, iar fundasul CFR-ului il faulteaza clar, fara ca arbitrul sa acorde penalty. Trecem peste, n-a fost aproape, n-a vazut. Ajungem la faza primului penalty-ul. Dupa parerea mea trebuie sa fi un arbitru sclipitor ca sa-ti dai seama ca sutul lui Danciulescu ajungea sa treaca peste stadion, deci niciun fel de pericol la poarta clujeana. Bun, zicem si la asta ca a fost sut spre poarta si ca fundasul ala a sarit cu mainile sus, deci decizie corecta. Rateaza Marius Niculae si ramane 0-0. Minutul 42 il gaseste pe Danciulescu singur cu portarul, dintr-o gafa de proportii a lui Alcantara. Deschide scorul Dinamo si la reluare atacantul clujului Kone este impins clar de Moti si cade in careu, din nou, fara penalty. Cum poti sa mai scuzi la asta, a fost la doi pasi de faza!!! Se termina prima repriza si parca l-a drogat cineva pe arbitru. Repriza secunda debuteaza cu decizii demne de cascadorii rasului atunci cand arbitrul da mingile la intamplare. Fault la Cristea, da fault pentru CFR, hands la Alcantara, da mingea tot CFR-ului. Probabil ca a gasit valiza in vestiar ca altfel nu-mi explic. Dupa o serie de decizii monumental de corect ajungem la celebrul minut 92. Niste mici imbranceli izbucnesc la poarta lui Dinamo, (nimic serios dupa parerea tuturor, pur si simplu s-au impins putin unii pe altii, asa e fotbalul mai sunt si nervi in derby-uri cu mize mari) iar acest Pierluigi Collina, acest Francis Marindin, incepe sa bubuie cartonasele rosii, trimitandu-i prematur la vestiare pe Tamas si pe Kone. Am uitat sa precizez ca dansul are o rata demna de cartea recordurilor, 16 cartonase rosii in 19 meciuri.
In concluzie, a fost un meci in care s-a jucat fotbal, dar un meci care a fost facut praf de catre arbitru. N-ar fi pentru prima data in Romania, dar ar fi pentru prima data cand un arbitru strain face ce face si mai ales cand un arbitru cu ecuson UEFA strica un meci in asa hal. N-am nimic cu Asaf Kenan poate ca la el acasa, unde Beitar Ierusalim este penalizata de mai mult de 20 de ori in 4 ani de catre federatie si tot castiga campionatul in detrimentul rivalei, se practica astfel de fotbal. Parca a fost din alta lume omul asta, nu imi explic ce cauta in circuitul european al arbitrilor un astfel de personaj. Hai sa fim serios, la noi in Romania s-au vazut greseli si mai mari, dar in circuitul UEFA nu se poate asa ceva. E impardonabil! Arbitrii straini am vrut si am primit niste rebuturi demne de Liga a 2-a. Sa se spele Lupescu si Prunea cu ei pe cap si astept cu nerabdare Steaua - Dinamo sa vad si eu arbitrajul, meciul nu cred ca va conta daca mai aduc un astfel de individ.
Si cum primele raze ale soarelui se preling pe bancile mult prea uzate din sistemul romanesc de invatamant, dragii nostrii profesori recurg iar la greva. Un lucru bun, am spune noi elevii. Mai multe zile libere, mai pierdem o ascultare, o lucrarica, dar din pacate pentru elevii claselor a 7-a, a 8-a si a 12-a situatia este putin mai complicata. Federatiile sindicale Alma Mater, Spiru Haret, Educatia Nationala si Sindicatele Libere din Învatamânt doresc sa boicoteze examenele de sfarsit de an. O mutare de totul sau nimic, poate chiar kamikaze avand in vedere situatia deja tensionata din sistemul nostru. Acum problema se rezuma la doua aspecte, primul legandu-se de intrebarea logica si tampa pe care o pune fiecare elev de cinci sau zece ori: "Tati, noi mai dam teze / BAC-ul?". Si ce sa raspunda taticul cand vede ca la televizor se cere 6% din PIB pentru educatie? Ce sa raspunda cand vede ca profesorii vor majorarea salarilor cu 50%, adica de peste doua ori mai mult decat raspunsul final dat de minister? Acum hai sa spunem si cealalta parte a adevarului, salariile sunt intradevar mici, un profesor nu castiga mare lucru pe luna si acum pe timp de criza financiara singura lui solutie e sa dea meditatii. Bun, un lucru e cert, vrem mai multi bani pentru profesori, dar de unde atatia bani? O majorare de 50% ar face o gaura atat de mare in bugetul tarii noastre incat domnul Pogea (ministrul finantelor) va trebui sa scoata bani din piatra seaca ca sa poata acoperi costurile. Pe langa asta, daca dam la invatamant de ce nu dam si la medici, de ce nu dam si la politisti, de ce nu dam si la pompieri, de ce nu mai marim si la parlamentari un pic? Acum nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar am vaga impresie ca urmeaza un meci de tipul "Cine cedeaza primul". Profesorii vor boicota examenele si poate cine stie, vor ingheta anul scolar al celor 3 clase, iar ministrul va continua sa spuna nu, pentru ca nu are de unde sa dea. Si noi elevii cu ce ramanem? Cu examenele nedate , cu mediile neincheiate, cu admiterea la liceu in plop si cu BAC-ul pe butuci. De ce nu facem si noi greva, ca oricum noi nu cerem mult, cerem doar ca mintile luminate din spatele protestului sa-si aminteasca de zicala:
Calul de dar nu se cauta la dinti!
In prezent cel mai recent studiu cu privire la cladirile cu risc seismic ridicat din Bucuresti dateaza de prin 1960 si datele rezultate din centralizare au indicat in jur de 350 de cladiri cu grad mare de periculozitate. Odata cu recenta zgaltaiala ne punem si noi intrebari. Bun, asta a fost un cutremuras, dar cand o veni unul adevarat cade sau nu cade casa pe noi? Si asa domnul primar al capitelei debiteaza urmatoarele: "In ultimii 10 ani s-au consolidat 18 cladiri, iar in perioada imediat urmatoare urmeaza sa se execute inca 5." Si apoi un jurnalist mai iscusit intreaba: "Avem cu siguranta mai mult de 350 de cladiri care vor cadea la primul cutremur mai puternic, la un moment dat se vehicula numarul de 1900 de imobile aflate in mare pericol, cand le consolidam pe toate? Iar domnul primar nu ezita sa raspunda: "In cam 400 de ani daca ne apucam serios de treaba". Si cu aceasta declaratie ridic si eu problema, domnul din imagine doreste doar un singur mandat de primar? A adus-o pe Montserrat Caballe la Concertul Extraordinar, a ridicat in marile centre ale Bucurestiului monstruleti din deseuri, a facut o scoala ecologica pentru copii in parcul Cismigiu, dar pana acum n-a avut un proiect de anvergura ca acesta si eu ca bucurestean nu sunt convins ca il poate coordona. (aviz amatorilor cu autostrada suspendata)
In concluzie, din rosie bulina se va face portocalie, albastra sau cine stie ce alta culoare sau forma. Insa cert este ca la modul cum decurge operatiunea in prezentele zile pana n-or cadea o casa, doua peste cineva mai important din universul nostru monden vom ramane tot cu buline rosii si tot cu blocuri care stau sa cada.
Un ultim lucru as vrea sa adaug, sa-i dam Cezarului ce-i al Cezarului, domnul primar Oprescu a reusit performanta de a concedia diverse firme de constructii care stateau cu anii bine mersi pe niste proiecte bugetate substantial din solda orasului. Surse neoficiale spun ca investitiile erau aprobate sub forma de "Lucrari in desfasurare" si asa ramaneau si vor ramane in urmatorii ani. Poate ca pe partea asta se va intampla ceva pozitiv, dar cu blocurile noastre, nu cred.
sau
Datorită rectificării bugetare, masa tradiţională de sărbători va cuprinde: 2 feliuţe de pâine cu marmeladă din partea domnului Becali, o ciulama PDL-PSD cu puţin hrean UDMR-ist alături, un picioruş de miel autohton gratinat cu nişte barabule PRM-iste bine opărite şi nu în ultimul rând, un păhărel de Tămâioasă Prezidenţială agitat bine! Vă urez sărbători fericite cu precizarea că nu tot ce zboară se mănâncă!
Ce mai? Paste fericit!
Uite un lucru pe care nu l-am putut intelege in toti acesti ani de cand bantui Bucurestiul. Poate sunt eu prea incuiat, dar nu reusesc sa pricep de ce un om se considera mai sus plasat pe scara evolutiei decat un alt om (incerc sa subliniez cuvantul om) datorita faptului ca nu este negru, evreu sau tigan. Daca ar fi sa ma apuc de povesti nemuritoare as incepe de la Holocaust si as lua-o asa incet pana in prezent. Dar n-are sens! Toata lumea stie ce s-a intamplat intre 1939-1945. Numarul de evrei omorati in timpul genocidului este aproximat foarte aproape de 5,5 milioane. Si acum vine un lungan la mine, tinand intr-o mana un Kalashnikov si in cealalta Coranul spunand senin ca nu a existat niciun Holocaust. Sunt doua treburi pe care stimabilul nu le pricepe, prima legandu-se chiar de cartea sub care inghesuie tacticos toate atentatele la care a participat si va participa. Am citit si eu de curiozitate vara trecuta in treacat Coranul. Vroiam sa vad si eu unde zice de jihad si de asuprirea altor popoare, macar sub forma unei note de subsol. Sa fie scris si taceam din gura! Surpriza insa, acolo scrie clar sa-ti iubesti aproapele, scrie clar ca numai Allah are voie sa ia viata. Totusi trebuie sa existe o explicatie pentru care odata la doua saptamani un bezmetic se arunca in aer luand cu el o mana de nevinovati. Si astfel, cautand, am aflat acum ceva timp cu stupoare ca exista un asa numit "Verset al Sabiei" alipit la Coranul original. Pai domnule draga, noi lucram pe incredere aici, adica tu-mi spui mie ca schimbi regulile jocului adaugand o fituica la un document scris dinainte ca stra-stra-strabunicii tai sa fie inca planificati?
Pe langa asta, urmeaza sa puricam si cealalta parte a baricadei. Toata stima si respectul pentru cei care au putut rezista dominatiei nemtesti. Asa se vede caracterul adevarat al unui popor, nu ratand un penalty cu Italia si primind 2 goluri de curtea scolii cu Austria. Problema se pune in felul urmator, cum aplanam conflictul? Daca zici ca evreii au dreptate, iti sare o comunitate intreaga de arabi in cap, daca zici invers inseamna ca sustii genocidul in masa si ca n-ai nici cea mai mica problema cu faptul ca tu in momentul acela aprobi toate suferintele prin care au trecut evreii. Parerea mea este ca acest conflict se va aplana atunci cand se va naste o persoana care sa citeasca si mai important, sa inteleaga si Coranul si Vechiul Testament. Vorbesc de cineva care sa poarte in el ambele credinte si sa promoveze valorile (care sunt exact aceleasi in ambele cazuri) religiilor in ambele comunitati.
Ultima problema pe care v-o propun voua, dragi cititori, este intelesul religiilor in sine. Leviticul 19:18 spune: "Iubeste-ti aproapele asa cum te iubesti pe tine" iar Profetul Mohamed zice:„Nici unul din voi nu are credinta decat atunci cand ai dragoste pentru fratele tau asa cum te iubesti pe tine insuti” si „Nici unul din voi nu are credinta pana cand nu arata dragoste pentru aproapele asa cum te iubesti pe tine insuti”. Mai oameni buni, asta nu este acelasi lucru numai ca in alte cuvinte?! Cand aceste doua popoare vor realiza asta, atunci sa vedeti cate schimbari se vor produce. Pana atunci ne putem multumi cu faptul ca unii incearca:
Mai are rost sa comentan? Un meci demn de ligile interjudetene. Nici noi n-am jucat bine, nici ei n-au jucat bine. Ce mai, amandoua echipele au jucat ca-n curtea scolii. Cum e posibil sa primesti 2 goluri din greseli elementare? Cum e posibil sa nu poti in mai mult de 10 minute sa scoti mingea din propria jumatate? Piturca e de vina? Ha! Nu el e de vina. De vina sunt cei care se ocupa de nationala. De vina sunt cei de la Lupescu si Prunea in sus. Pana sa-l schimb pe antrenor as da afara pe toata lumea de la Federatie si apoi sa vedem daca nationala va merge mai bine. La cata presiune este pe baietii astia te cred si eu ca toata lumea clacheaza. Nu poti juca la un nivel inalt cu o atmosfera de gulag si sa te astepti sa obtii si performante.
Nimic nu trebuie luat de la zero, nimic nu trebuie reconstruit. Totul trebuie insa regandit. Piturca poate scoate o echipa extraordinara din popandaii astia, daca incepe sa ignore nazurile lui Prunea si Lupescu. Va mai amintiti scandalul in care s-a vehiculat ca ultimii mentionati au adus in cantonamentul echipei nationale dame de companie? Ce am facut pe teren in timpul scandalului aluia? Va spun eu, nimic! Cand o sa avem atmosfera demna de echipa nationala atunci vom obtine si rezultate.
Nationala Romaniei trebuie iubita neconditionat. Si la bine si la rau!
Hai sa facem un calcul simplu. Romania se situeaza in acest moment pe locul... ce mai, suntem pe penultimul loc in grupa, cu 4 puncte din 4 meciuri. O performanta de-a dreptul remarcabila avand in vedere ca am avut de-a face cu adevarati colosi. N-o sa iau acum la puricat fiecare meci pentru ca n-are sens. Ii spunem ghinion si gata! Acum insa urmeaza sa vedem cu adevarat unde ne plasam. Urmatoarele meciuri pentru Romania dupa parerea mea sunt tardive. Dupa esecul de acum cateva zile cu Serbia abia mai avem niste sanse matematice de calificare si astea minuscule. Asa ca ridic si eu urmatoarea problema, domne, de ce mai mergem acolo? Sa dam bani degeaba pe biletele de avion sau ce? E clar, o sa avem de-a face in Austria cu o echipa formata din bucatari si profesori. Bine ca nu isi baga echipa a doua pe teren, ca si asa am pierde! In alta ordine de idei, nu cred ca mai are sens sa gasim scuze penibile pentru a raspunde la intrebarea care sta pe buzele fiecarui microbist roman si anume: De ce foarfeca si fierul am pierdut? Un autogol?! Un gol din offside?! Sarbii n-au avut mai mult de 5 suturi pe poarta si 3 goluri ne-au dat. Dam vina pe arbitru. Ce-i drept offside si trei sferturi de penalty refuzat. Asadar si prin urmare, de ce ne mai ascudem dupa deget? La ce meci a avut si echipa de tineret, nu vine nimic promitator din urma. Si dupa cum imi place mie sa spun:
Que serra, serra
Dai cu bere dai cu vin, dai cu vin dai cu bere si uite ca astazi se disputa marele meci. Peste aproximativ 2 ore trebuie sa aratam ca putem bate o gloata de sarbi si ca dupa multi ani putem sa stam si noi macar odata linistiti in privinta calificarii la mondiale. Ha! Parerea mea este ca pana acum Romania a facut tot ce a vrut cu giganti ai fotbalului European (Franta, Italia) si s-a impiedicat serios de echipe de bucatari, profesori sau ingineri. Asta ne este stilul! Acum ca sa fiu sincer, daca nu prinde Lobont o zi buna ne putem lua adio de la calificare. Tamas joaca slab in ultimul timp, iar Goian dupa parerea mea a fost mereu un clampau care n-ar fi trebuit sa se plimbe macar prin fata stadionului. Sa nu fim rai totusi! Sunt de acord ca pana si Ferguson ar ridica ochelarii pentru Nicolita. Ma, omul ala fuge de-i sar capacele dupa minge si asta-i tot ce conteaza. Numai simplul fapt ca da totul in fiecare duel il face un jucator de valoare. Nu zic ca n-avem echipa. Doamne fereste! La cati bani a dat Inter pe Chivu care zici ca-i facut din portelan, (mai mult incalzeste banca decat joaca) trebuie sa ne spunem ca avem jucatori de valoare. Din nou, parerea mea este ca daca luam cei mai buni jucatori de pe lumea asta si aia joaca cu mainile in buzunare pierdem daca jucam si cu FC Scuipa-n Dunare. Dragoste cu sila nu se poate! Ori dai totul pe teren ori mergi la dusuri. Astazi vom putea castiga doar in eventualitatea in care clampaii astia inteleg ca suntem ciuca bataii de joc. Olanda ne-a batut cu echipa a doua bai! Lasati vedetismele si fugiti dupa minge ca altfel cotea se mai califica! Dar ca sa fiu si eu patriot,
HAI ROMANIA!!!
Tangoul incantator dansat de trei guverne incoace, un pas inainte, doi pasi inapoi. Nimic nou pana acum. Asa incepe subiectul istorisirii de azi. Minunatul program initiat de autoritatile romane pt. a scapa de masinile foarte vechi care stau si ocupa locuri de parcare, si asa prea putine, schimba modificarea. Rabla da rateuri, dar sa nu fim rai! Se pare ca programul este blocat pt. moment, de ce, nu se stie. Cert este ca cei care vor acum sa-si inscrie harcurile pt. programul rabla trebuie sa mai astepte. Asa ca Bucurestiul nostru va ramane la fel de aglomerat si la fel de poluat.
Dupa al cincelea tur in jurul blocului observi in jur de 4 locuri de parcare ocupate de masini de pe vremea lui Stalin. Cum sa nu te enervezi, cum sa nu incepi sa claxonezi de nebun in speranta ca o sa coboare un nefericit si o sa-si mute mormanul de fiare din loc? Ai impresia ca o s-o faca, traim in Romania! O tara in care tinerii stau comod pe scaune si batranii in picioare, o tara in care farmacistele brutalizeaza verbal pe oricine intalnesc, o tara in care sunt la ordinea zilei, imbranceli, nervi intinsi la maxim in trafic si multe altele. Asa ca dragi tovarasi, ca sa-l citez pe impuscat, agatati talonul si cheile de la masina in cui si luati-va biciclete! Asta-i singura scapare, altfel demisionati de la munca si emigrati in Congo!!
Astazi dragi prieteni, e ziua noastra, a tuturor barbatilor! Surpriza insa, din 10 barbati, 9 n-au primit nimic de la consoarte si nici ca vor primi. De ce asta? Pe 8 martie e josnic sa nu te prezinti cu un buchetel de flori in mana sau cu o cutie de bomboane. De ce pe 9 n-am primi si noi o lada de bere sau o sticla cu vin, sau macar bilete la un meci? Raspunsul a fost greu de gasit. Pe 8 martie fiecare doamna din lume se simte mai speciala, de ce nu s-ar simti ai zice? Ziua ei, pupaturi, buchete de flori, ciocolata. Atentia pentru o femeie este ca sticla de bere pentru un barbat, niciodata destul de voluminioasa. Trebuie sa-i arati, domne ca-ti pasa. Ca nu esti intr-un fel, ca esti galant, stimabil, respectuos. Si asta pentru ce, revenim la intrebare. Pai cum pentru ce domne, sa nu creada ca esti vreun terchea-berchea, sa vada si duduia ca tii nitel la ea. Daca am consulta programul tv pe 9 martie am vedea ca si asta este un cadou pentru femeile din toata lumea, chiar de ziua noastra! Acasa tv ne propune un sir interminabil de drame si telenovele care mai de care mai siropoase, atingand apogeul cu Mircea S. OTV o aduce intr-o editie speciala pe minunata doamna Magda Ciumac pentru a vorbi despre nu stiu ce adulter sau viol si incheie cu seducatoarea Nikita care... sa zicem ca nu mai are nevoie de alte prezentari. Nu vedem si noi un fotbal pe 9 martie, un box, nitel sport sa ne creasca adrenalina. Vedem numai prostii si asta pentru ca orice ai face, oriunde ai fi, trebuie sa respecti femeia!
Femeia, femeia ce adanc mister,
Nu poti nicicand sa-l dezlegi!
Si-n ultima cetate, in ultima-ncapere,
Respira iarasi monstrul, nastrusnica durere.
Ma uitam zilele trecute pe geam, la Bucuresti. La orasul in care am crescut si in care vreau sa-mi petrec tot restul vietii de-acum in colo. Un poet englez a spus odata ca, daca te plictisesti de Londra, te plictisesti de viata. Asta va zic si eu dragi cititori, capitala noastra are cate putin din toata. Cate putina curatenie, cate putine istorie, cate putina eleganta, Bucurestiul a fost mai mereu inconjurat ca de o aura misterioasa care-si lasa amprenta in viata noastra. Chiar daca strazile sunt mereu aglomerate, chiar daca eterna perdea de gaze inecacioase te imbie la tot pasul, acest oras va ramane un simbol al lumii libere. Va intrebati probabil acum de ce-am spus libere...
Imi amintesc de plimbarile in Cismigiu unde parca intram intr-o alta lume. Nimic nu mai conta, barcile pluteau nestingherite pe lac, iarba se clatina in vantul tandru si la tot pasul, vedeam cupluri care mai de care mai romantice. Parcul asta a fost mereu locul meu de refugiu, un loc in care puteam sa stau si sa privesc firul vietii. Stateam cu orele pe marginea apei si urmaream susurul stins al batranilor arbori. Era inimaginabil, era ceva de nedeslusit...
Acum insa Cismigiul a adormit, pentru cat timp nu se stie. Apa nu mai are acelasi gust, mirosul nu mai este la fel de-mbietor, iar vantul, vantul parca te goneste din acest colt uitat de lume. Multimea oarba care bate aleile poleite cu frunze nu-i mai da importanta. Arborele batran se inclina plin de sperante in fata fiecarui trecator, dar numai nostalgicii ca mine ii mai raspund...
Du-m-acasa mai tramvai,
Ca incepe Din Dragoste!
De la mic la mare toata lumea a ajuns sa fie dependenta de televizor. Nicio zona din tara noastra nu face exceptie de la aceasta regula. Ai spune ca foamea asta nebuna dupa emisiuni televizate se diminueaza odata cu inaintarea in varsta. Uite draga cititorule ca nu-i asa! Am s-o iau in ordine crescatoare. Stim cu totii ca omologul Dl. Goe in familiile bucurestene este innebunit dupa desenele animate si reactioneaza destul de dur cand schimbam canalul. Urmeaza apoi tineretul, sau cum imi place mie sa ii zic, junimea. Categoria asta actioneaza telecomanda mai ceva ca pe un Kalashnicov. Observam ca programul este bine stabilit si ca fiecare emisiune aprinde un spirit razboinic in inima respectivului. Apoi ajungem la persoanele de aproximativ jumatatea de centenar. Acestia iti arunca un zambet sters si iti smulg telecomanda din mana pentru ca urmeaza filmul preferat. Si asa cei din urma si posibil cei mai inversunati dintre telespectatori sunt pensionarii. Toata lumea a vazut un batranel cuminte cum bombanea stufos atunci cand se facea 7 si el inca n-a deschis televizorul. Aceste tabieturi sunt la fel de puternice ca nevoia de heroina. Dupa stiri urmeaza sesiunea speciala de terapie otevista. Tot respectul pentru prezentatorii acelui post de televiziune, dar eu nu-mi pot imagina viata unui pensionar fara crimele, violurile si rapirile care sunt dezbatute zilnic acolo.
Mijlocul de transport in comun cel mai folosit in Romania, metroul a facut mereu o gaura in programul nostru de zi cu zi. Exista o singura metoda prin care poti anticipa cand soseste, te uiti la ceas si daca observi ca ai intarziat cu 5 minute la sedinta la care trebuia sa participi cu siguranta metroul este aproape. Dar hai sa nu fim rai si sa luam de exemplu si sistemul altora la puricat. De pilda fratii nostrii (daca nu ai nostrii, ai cui) belgieni. Alegem un oras mare, hai sa fie Bruxelles, si ne apucam sa scriem. Pe langa faptul ca la baietii astia nu exista niciun fel de logica in configuratia liniilor de metrou, pentru a fi sigur ca ai ajuns la destinatie trebuie sa tii minte de unde ai plecat si apoi tinand cont ca stii unde vrei sa ajungi te uiti pe panou si vezi unde te afli, pe linia generala sau pe cele 3 brate. Logica acelor trei brate nu exista pentru ca garniturile nu au numere, tu pur si simplu trebuie sa deduci (de unde nu stiu) la care linie cobori... Ciudat sistem!
Insa sunt si cazuri mai fericite unde poti sa afirm ca cel care nu se descurca ori e orb, ori e grava starea in care se afla. Metroul din Londra a fost alcatuit dupa un cod al culorilor, (cer scuze daltonistilor) fiecare culoare insemand o linie. Fiecare linie are un punct important. De exemplu luam linia Victoria, aceasta are alocata culoarea albastra si punctul important este Gara Victoria. Sistemul este extraordinar de util si simplu pentru ca stii exact unde ajungi si daca esti turist doamna care vorbeste la sfarsitul fiecarei statii (belgienii n-au asa ceva) iti comunica zonele cele mai importante de vizitat din apropierea acelei opriri.
Asa ca dragi romani, nu mai bombaniti ca iar intarziati la lucru pentru ca se poate si mai rau... mult mai rau!
Cine-i harnic si munceste
Are tot ce vrea,
Cine-i lenes si chiuleste,
Are tot asa!!!
Precum vesnica zicala, de ce sa nu schimbam modificarea, dragul nostru ministru al mediului revine cu o veste ce va incanta probabil mii de romani de pe mapamondul nostru. Aflam cu stupoare ca domnul respectiv nu mai este dispus sa subventioneze proiectul casa verde, adica panourile solare pentru blocuri, cu 90% din pret si ca vrea sa reduca cifra mai pe la jumate. Asta nu e tot insa, alesul ne mai anunta ca pentru a beneficia de program trebuie sa avem cladirea reabilitata termic. Asa ca mai scoate tu mane din buzunar 700 de euro numai ca sa te poti trece pe lista de asteptare. Faptul ca traim in Romania inseamna ca dupa ce ai dat aceasta mica avere trebuie sa mai si suporti un an sau doi de zdranganeli drept in creierii capului ca sa-ti ajunga. Deci dragi pensionari spuneti adio viselor de a nu plati curentul vara pentru ca noul ministru s-a pus in sfarsit pe treaba. Asa ca toate panzele sus si ce mai conteaza, tot Romania e cea mai frumoasa!
