În România arta nu cere sacrificii, arta cere jertfe

Ce să-i faci, am ajuns la concluzia că în România, arta nu cere sacrificii, arta cere jertfe. Pentru cei care au înţeles ce am vrut să spun, urmează să istorisesc în rândurile de mai jos o întâmplare petrecută la Radio România în precedenta zi. Mi-am urmat rutina ca de fiecare dată, intru, salut, completez bonul de intrare şi dau să pătrund în studio ca să-mi încep treaba. Surpriză însă, gardianul, siderat parcă de sictirul în care am completat biletul, îmi spune: "Cheamă-ţi însoţitor!". Nu i-am dat atenţie pentru început crezând că nu vorbea cu mine, însă dânsul a repetat propoziţia, blazat de efortul în plus pe care a fost nevoit să-l depună şi eu vrând să-i demonstrez că sunt mai tare, i-am aratat cine a semnat biletul. Redactor şef scria în dreptul numelui. Din reacţia lui deduc două posibilităţi, ori nu ştia să citească, ori nu ştia ce-i aia redactor şef. "Cheamă-l să te ia", îmi spune. Vă daţi seama dragi cititori cum a sunat convorbirea telefonică. Eu moderatorul unei emisiuni, îl sun pe şeful de tură, ca să-l numesc aşa, să mă ia de la poartă. Păi e ca şi cum domnul ministru Paleologu, l-ar suna pe Boc să-l ia de la poartă şi în loc de blazon, i-ar spune că s-a cacarisit legitimaţia de intrare.

Să zicem că ar fi trebuit să mă aştept la asta pentru că nu mi-a ieşit încă legitimaţia de intrare. Dar hai să vorbim puţin şi despre legitimaţii. Mai exact despre legitimaţiile care au fost cerute în august anul trecut. Procesul de cerere e simplu, trimiţi poza ta cu tot cu o copie după buletin redactorului şef şi dânsul dă cu subsemnatul trimiţând-o mai departe către "coacere". În dimineaţa aceea caniculară de august 2008, s-au dat la făcut în jur de 20 de legitimaţii. Viitorii posesori, la fel de exasperaţi ca mine că nu aveau cum să intre să-şi facă treaba, erau răsplătiţi în fiecare săptămână cu răspunsul "n-avem cartoane". Şi n-au avut dânşii cartoane până în decembrie 2008 când legitimaţiile emise au devenit din start invalide. Mai multe n-are rost să spun, fiecare trage ce conlcuzie doreşte. Eu mă liniştesc cu gândul că mă va opri cineva la poartă odată şi-odată şi n-am să mai ajung la timp în studio să-mi fac emisia. Atunci ar fi ceva... până atunci nu cred...

De ce arta cere sacrificii?

Teatrul nu este viaţă în miniatură, ci viaţă mărită enorm, viaţă exagerată înfiorător.

- Henry Louis Mencken

După puţin mediatizatul şi totuşi importantul festival Mamaia Copiilor 2009, pot afirma că mi-am schimbat părerea despre teatru. Nu datorită vreunei neînţelegeri sau datorită nu ştiu cărei certuri. În orice emisie televizată apar astfel de incidente, datorită dorinţei de perfecţionare care culmea, se manifestă doar in sufletele celor din spatele scenei, cei din lumina reflectoarelor sunt parcă mai resemnaţi şi mai stingheri odată cu trecerea timpului. Noi, cei cărora le saltă inima de bucurie atunci când sunt amintiţi drept actori, jucăm fiecare rol, fiecare cuvinţel ca pe o provocare. Încercăm să creştem cu fiecare sunet care ne iese din gâtlej, dar totuşi odată ce zâmbetul din public dispare, parcă nu mai are rost. Parcă munca titanică pe care o depunem la fiecare repetiţie nu ne mai este răsplătită ca odinioară, cu un zâmbet larg şi o ovaţie. Acum suntem răsplătiţi cu bani, noi cei care jucam odată din bucuria de a juca, noi cei care aveam deja o slujbă şi aceasta nu era teatrul, ne stingem pe zi ce trece. Acum apare o nouă generaţie de actori, o generaţie care a uitat să dăruiască publicului, o generaţie care nu mai dă, o generaţie care aşteaptă doar să primească. Această generaţie de actori nu mai duce mâna la inima, o duce întâi de toate la portofel, iar apoi când urcă pe scenă, nu mai joacă, pur şi simplu recită.

A juca teatru înseamnă întâi de toate să-ţi înţelegi personajul, să-i trăieşti dezamăgirile, să-i simţi bucuriile, să-i nutreşti fiecare speranţă cu grija unui părinte. Ca să te poţi numi actor trebuie să uiţi scenariul, trebuie să uiţi fiecare replică pe care ai învăţat-o vreodată. Dacă urci pe scena şi reciţi un text, nu eşti actor, eşti un simplu orator. Pentru a te putea numi actor trebuie să uiţi cine eşti. Primul rol în teatru este ca primul sărut. Neînţeles şi foarte scurt. Odată ce ai îmbracat prima ta tunică de cavaler, emoţia te copleşeşte. Simţi deja cum se scurge viaţa din tine, simţi cum fiecare cuvinţel pe care la repetiţii l-ai pregătit cu atâta dibăcie se pierde. Dar odată ce gongul a bătut a treia oară, ai amuţit, nu mai eşti tu, actorul, acum eşti el, cavalerul!