Veni, Vidi, Vici !

Azi in ediţia specială de la 17 - 19, emisiunea "Suntem în direct" bate toate audienţele pe posturile de radio transmise pe internet. Pe lângă aceasta, am fost urmărţi de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării şi de alte organizaţii guvernamentale cât şi non-guvernamentale din România. Chat-ul emisiunii a fost blocat pentru 10 minute datorită afluenţei enorme de mesaje. Vreau să-i mulţumesc Dyei (Dianei Prepeliţă) pentru că mi-a fost invitată astăzi şi pentru ca a punctat nu mai puţin de 5 momente muzicale, live, interpretate de-a-dreptul magistral. Mulţumesc mult tuturor ascultătorilor !!!

Un actor nu moare niciodata

Un actor nu moare niciodată, atâta vreme cât rămâne în inimile spectatorilor săi. Nicu Constantin se stinge din viaţă pe 15 septembrie 2009. Un om cât o mie de cuvinte, un artist desăvârşit. Se zice de obicei că la 70 de ani, ai trăit cât ai avut de trăit, ai jucat cât ai avut de jucat. El însă a fost mereu proaspăt în spectacolele lui, mereu tânăr, mereu în putere.  Spectatorii au avut nevoie de Nicu la fel de mult cât şi el a avut nevoie de ei. Le descreţea minţile, aşa-i plăcea să spună, iar ei, îi dădeau cea mai de preţ răsplată pentru un actor, ovaţiile.  Cu timpul însă lumea îl va uita, nedrepţi, cât de nedrepţi.

Un alt actor spunea odată că cei mai buni dintre noi rămân ascunşi, mai spunea că publicul trebuie să-i descopere, să-i preţuiască şi să-i ţină minte. Laura Stoica, Ştefan Bănică senior, Florian Pitiş, acestea sunt doar câteva exemple de nestemate. Nestemate uitate, dacă mă gândesc bine, nestemate nedescoperite încă. Lumea largă n-a auzit de ei, doar noi, doar cei care încă fredonează melancolic "Un actor grăbit" sau "Sfârşitul nu-i aici" îi mai au întipăriţi în suflete.

Un cuvânt pentru ei însemna o emoţie, o trăire era pe cât de adâncă, pe atât de sinceră. Pentru noi însemna o descătuşare. Fiecare cuvinţel, fiecare sunet care le ieşea din gâtlej ne întipărea câte o amintire. Acestea erau frânturi din sufletele lor. Ni le dăruiau, zi de zi, spectacol după spectacol; bucuroşi sau trişti, doborâţi sau nu, urcau pe scena cu aceiaşi bucurie fie că era sala plină, fie că un singur ins stingher le mai asculta glasurile. Au fost, sunt şi vor fi nişte artişti adevăraţi. Ca în basmele lui Petre Ispirescu ei căutau viaţa fără de moarte, au gasit-o în noi.

Opera de arta îşi capătă existenţa sa relativ independentă, prin transferarea unui conţinut sufletesc într-un material concret, etern.

- Panait Cerna -

Articol dedicat unor simpli anonimi:

- Florian Pitiş,

- Laura Stoica,

- Ştefan Bănică,

- Gil Dobrică,

- Nicu Constantin

Rândurile următoare, libere, sunt pentru cei ce n-au fost amintiţi, dar nici ei nu au fost şi nu vor fi uitaţi ! 

Dumnezeu să-i odihnească, pe ei, pe anonimi, cu aceiaşi dăruire

cu care urcau pe scenă...

-                                           

-                                           

-                                           

-                                           

-                                           

-                                           

România este ţara în care portarii au simţul răspunderii

Istorisirea de astăzi se leagă în mare de un fenomen, şi anume plictiseala. Ce să-i faci, asta este, fiecare portar, sau şef de obiectiv cum le place lor să fie amintiţi, este acaparat de acest fenomen care se plimbă din floare în floare prin mai toate instituţiile publice din România. Eram în trecere pe la o televiziune căreia nu-i voi aminti numele şi la poartă am fost martorul unei scene pe care rar o vezi. Un gardian dolofan şi pe semne plin de zel se certa de zor cu un individ. Motivul, persoana în cauză pretindea că este directorul instituţiei, dar şi-a uitat legitimaţia acasă. Şi dăi, şi luptă, că eu sunt boul care te-a angajat nărodule. Orice spunea individul, paznicul repeta: "Poţi să fi şi Băsescu, fără legitimaţie nu intri". Şi nu s-a lasat străjerul până când exasperat directorul a sunat în redacţie să vină cineva să-l ia. 

Eu personal l-aş fi premiat pe soldăţelul de tinichea în cauză pentru că a făcut ceva ce mulţi încearcă în România, dar fără succes, s-a impus.  Din păcate însă găsim şi un alt tip de paznici, îi voi numi "mârlanus bădăranus". Această specie îşi marchează teritoriul folosind cojile seminţelor ingerate. Mirosul pătrunzător de tărie pe care îl afişează este menit să ţină prădătorii la distanţă. Interacţiunea cu această făptură se face prin limbajul semnelor, datorită unei alte forme de protecţie. Mârlanus bădăranus poarta la el un casetofon voluminos din care răsună acorduri de manele la sonor maxim, acesta conturând sfârşitul fiecărui vers cu regurgitări apăsate şi răcnete destinate auzului propriu. Specia amintită mai sus este observată mai mereu în haită, un grup unit care sare în ajutorul fiecărui membru atunci când este ameninţat de o fiinţă ostilă. Experţii nu au reuşit să stabilească până la momentul acesta, modul prin care mârlanus bădăranus îşi perpetuează existenţa, având în vedere faptul că numărul exemplarelor a crescut simţitor de la data lansării celor mai recente discuri de muzică buna.