Am impresia că era F...

Odată cu ultimul articol şi ţinând cont de rezultatele de aseară, m-am tot gândit cum s-o dreg, cum să nu mă fac de ruşine în faţa ta, dragă cititorule. Uite că revin mai repede decât am prevăzut cu următoarea istorisire prin care voi încerca să explic de ce, din cauza cui şi mai ales ce e de făcut pentru a ocoli dezastrul. Voi veţi scuipa în monitor, mă veţi înjura de 2 sau chiar 3 ori şi veţi spune, ia uite-l şi pe-asta, se dă mare la apă mică. Ce mai, trebuie să fiu de acord! Am intrat cu capul înainte, probabil îmbătat de acel rezultat grandios al Unirii fără să mă gândesc că în eventualitatea în care Varga şi compania au evoluat şi s-au încălţat cu nişte bascheţi nike de ultimă generaţie, restul, vor fi tot nişte echipe de desculţi care după meciurile de aseară au devenit ciuca unei bătăi perpetue de joc.

Dar în acea dimineaţă de joi, soarele, ascuns printre nori (n-a fost soarele a fost ceasul) m-a trezit şi de, dacă tot eram acolo, aproape m-am îndreptat spre şcoală. Ajuns acolo m-am salutat cu tovară... domnul profesor de fizică şi acesta şi-a exprimat abundent optimismul pentru meciurile din acea minunată şi înstelată seara. "Aaaa, păi cum să nu-i batem, Dinamo face cel puţin un egal, iar Steaua îi trimite p-ăia la culcare din primele minute". Gura mea de jurnalist imparţial şi de regulă pesimist a atins gresia proaspăt lustruită şi în sinea mea am zis că dânsul n-a băut cafeaua de dimineaţă sau dacă a băut-o, a pus prea mult zahăr în ea. I-am dat de înteles prin următoarea frază că scepticismul meu patologic şi simplul fapt că românii vor fi întodeauna români mă face să cred în nişte rezultate negative. "Ne scot turcaleţii fotbalul din cap, vedeţi dvs. diseară!". Şi-am plecat, lăsând în spatele meu, pe unul din ultimii oameni care încă mai credea în România.

Dacă stau bine să mă gândesc acest optimism exacerbat al unui popor care credea cu inima şi sufletul că putem să scoatem capul în lume, se datorează unui singur fenomen, unei singure echipe, unui singur rezultat. Moralul nostru a fost sus, prea sus parcă şi din acel perfid minut 32 ne-am izbit de un zid din beton. A început ploaia de goluri pe Ali Sami Yen şi odată cu ea ultimele picături de sânge de român se scurgeau încet, încet, în abis. 4-0 şi antrenorul Ion Marin îşi compunea deja demisia, dar stai, uite, N'Doye trage, portarul e la pământ, a intrat! Degeaba, ce să intre, un scâncet nebun al unui om care n-a înţeles că totul s-a terminat. Steaua pierduse deja cu 1-0, CFR-ul era însetat de sânge, atacând nebuneşte o baricadă impenetrabilă care apăra un 2-0 confortabil, iar Dinamo se juca cu ocaziile la un 4-1 şcolăresc pe un stadion care huruia datorită publicului. Energia pe care o transmiteau oamenii aceia era extraordinară şi asta ne-a bătut. Am avut şi noi ocazii peste ocazii, din toate poziţiile, din toate unghiurile, însă străinii au fost mai buni. Şi noi am avut străini, pe Moreno, pe Nuno Claro, dar ei i-au avut pe-ai lor, pe Elano, pe Roberto Carlos, pe Kewell. Mai e nevoie de ceva? Uite diferenţa! Care diferenţă? Mai bine spus, care din ele?

Închei acest articol prin a întinde un deget tacticos către vinovat. Vinovat? Nu, nu este doar unul, sunt mai mulţi, dar asemenea unui comandant pe câmpul de luptă care pierde ruşinos bătălia sau mai bine zis războiul (!!!), n-are cum să plaseze vina asupra sergentului ambiţios. În situaţia aceasta însă, toţi sunt de vină şi prin toţi mă refer la ei, la cei care au avut de-a face cu o droia de bani pe care au cheltuit-o pe mizilcuri. Ei au alungat suporterii de la stadion, ei i-au dispreţuit şi în ultimă înstanţă, ei i-au dezamăgit. Dar de, nu degeaba pe 22 octombrie este ziua lui Mircea Sandu.

Când nesimţirea exagerează, o numim indiferenţă. Dar când ultima este în exces, se frizează... regnul mineral.

- Costel Zăgan -

F de la ce?

Multe cuvinte încep cu litera F, fantastic, fabulos, fenomenal şi pe lângă acestea mai avem şi o expresie, "fără cuvinte". Aşa am rămas cu toţii după rezultatul Unirii Urziceni de aseară. Dar parcă nu victoria este importantă, ci felul în care am obţinut-o. Dacă stăm bine să ne gândim, atunci când mai ciupeam câte o victorie în deplasare dârdâiam de frică pentru returul de acasă, "Vai, domne, vin ăştia să ne snopească-n bătaie la noi acasă." Însă eu cel puţin, după meciul de aseară nu mai simt aceiaşi frică. Motivul îl veţi după cum urmează. Noi i-am dominat pe ei şi mai mult, nu am ciupit victoria, am muncit-o şi am obţinut-o pe drept. Fără miracole, fără greşeli de arbitraj şi mai ales fără "Culio", care îţi rezolvă un meci cap coadă şi apoi nu face nimic tot sezonul. Unirea este o echipă constantă care munceşte şi vrea să joace fotbal. Diferenţă dintre oastea "Bursucului" şi restul echipelor din Liga 1 este norocul. Dinamo, Steaua, Rapidul, acestor echipe le pică norocul din cer precum mărul în capul lui Newton. Unirea însă îşi face singură norocul, îl fabrică parcă.

La Dan Petrescu ştii în mod sigur un lucru, în vocabularul lui nu există cuvântul "capitulare". El nu se predă, nu spune niciodată că totul este pierdut. A fost condus din minutul 2 cu 1-0, colac peste pupăză, în deplasare şi a acţionat decisiv. Niciun antrenor din România de la Mircea Lucescu încoace nu şi-a mai recunoscut greşeala, Bursucul a făcut-o aseară. A schimbat ce a văzut că nu merge, a dat la o parte tot ceea ce înseamnă subiectivitate şi a văzut acest meci obiectiv, fără suflul patronului în ceafă, Dan Petrescu a creat un sistem de joc european. Mulţi mă întreabă cum arată acest Bucşaru, mai mulţi însă mă întreabă cine este (!!!). Succesul Unirii de aseară se datorează şi acestui fapt.

Din tot acest meci demn de o cupă europeană un singur lucru mi-a rămas ferm întipărit în minte. Nu cred că l-am mai văzut pe Walter Smith coborând pe banca de rezerve de la acel meci memorabil pierdut cu Hearts în finala Cupei Scoţiei din 1998. Aseară însă, "Bursucul" l-a adus înapoi pe bancă, înapoi între muritori. Acolo însă, în lumea în care fotbalul este apreciat, Smith nu va fi târât prin noroaie, nu va fi învinuit pentru înfrângere, va fi încurajat şi susţinut de toţi, de la primul suporter al lui Rangers până la cel mai înfocat fan de la Celtic.

Asta era diferenţa dintre noi şi ei. La noi Dinamo, Steaua şi Rapidul se află încleştaţi într-o perpetua luptă în mocirlă. Scandaluri peste scandaluri şi rezultate aproape de 0. La Unirea e altfel şi pentru asta trebuie să-i mulţumim lui Bucşaru, pentru că el a înteles esenţialul. Pentru a forma o echipă cu pretenţii, trebuie să ai un antrenor bun, iar el să fie lăsat să fie bun.

"Fotbalul e ca televizorul: mulţi se uită, puţini pricep!"

- Petre Deselnicu -