Reţeta perfectă pentru un Revelion fericit

În ton cu ultimele noutăţi, în spirit de sărbătoare şi beţie, mă gândeam să vin cu o contra ofertă. Sper doar că va fi îndeajuns de intrigantă încât să poată concura măcar cu cea din urmă. Dacă nu, urmaţi sfaturile încondeiate cu o gingăşie candidă şi veseliţi-vă de naivitatea şi pateticul lor. Râsul, dragilor, contrar credinţelor populare (bătrâneşti... nu, nu vorbim de comunisme aici) nu aduce ploaia! Studiile arată că în 90% din cazuri, dacă râdem, nimic rău nu ni se întâmplă în primele 20 de minute de la terminarea episodului, iar unii spun, că râsul şi zâmbetele în general, aduc fericirea. Aşadar şi prin urmare (grecii fac comerţ pe mare), să ajungem şi la reţeta mult mediatizată:

1) Căliţi-vă cu nişte gâturi de tărei!. Este arhinecesar să evitaţi contactul cu soacra(le) dumneavoastră şi să vă păstraţi la o distanţă rezonabilă faţă de vecinii zgomotoşi care vă roagă să daţi muzica mai încet, sau de vreun popă scandalagiu care şi-a permis să vă roage să cântaţi (intonaţi) într-un registru pianissimo.

2) Evitaţi contacul cu obiecte contondente! Nu uitaţi, sunteţi pe cale de a deveni fericit peste măsură, să nu stricăm aceste momente cu accidentarea total întâmplătoare a celor din jur sau a dumneavoastră.

3) Nu este recomandabil să încercaţi să vă înţelegeţi cu ceilalţi. Ce ştiu ei? Doar dumenavoastră sunteţi acela care a descoperit fericirea în starea ei cea mai pură, nu vă descurajaţi tocmai acum la auzul unor damblagelii care dau din mâini asemenea mişcării browniene, arătându-vă geamuri sparte sau persoane somnoroase care folosesc mese, scaune, vătraie, ciocane sau farfurii pe post de pernă.

4) Completaţi starea de reverie cu încă o sticlă de coniac. Batem fierul cât e cald! Este recomandabil să evitaţi utilizarea paharelor în procesul de podidire a fericirii dumneavoastră. Nu dorim să irosim nicio picătură din această poţiune magică!

5) Simţiţi-vă liberi! Acum aveţi lumea la picioarele dumneavoastră, totul este permis şi totul vi se cuvine. Nimeni nu vă poate sta în cale! Şi chiar dacă se găsesc acei smardoi cu iz arhaic îi puteţi biruii doar emanând câte puţin din fericire dumneavoastră. În scurt timp se vor molipsi şi ei!

Din păcate acest panaceu al vieţii lugubre şi mizerabile (sau invers) are diverse efecte secundare ce merită a fi luate în calcul. Alienarea tuturor persoanelor din jurul dumneavoastră (normal, doar sunteţi singurul om fericit pe o rază de câţiva kilometri... asta dacă nu cumva ne aflăm în prag de sărbătoare), incapacitatea de a distinge mirosul dumneavoastră de lavandă şi iasomie cu celelalte damfuri din jur (nu vă panicaţi toţi romanticii aia miros la fel) şi multe altele care nu au cum să vă strice cheful. Totuşi, după un timp, licoarea îşi pierde efectul aşa că asiguraţi-vă că aţi ajuns contornsionaţi în poziţie orizontală (de preferat în patul dumneavoastră şi nu vreunul public, în care au fost cazaţi şi alţi fericiţi) înainte de pierderea totală a vizibilităţii!

Vă salut cu respect,

Un fericit din alte motive.

Reţeta perfectă pentru un Crăciun nefericit

Mulţi oamenii aleg să perceapă Crăciunul ca pe o sărbătoare a dăruirii, a bucuriei nemăsurate şi normal, a iubirii nemijlocite. Dar mai există un alt grup, mai mic ce-i drept, care decide să se complacă în starea lor de acalmie. Pentru ei, Crăciunul este o altă zi din an, un alt moment care le reaminteşte cât de singuri, trişti şi cu siguranţă, uitaţi vor rămâne. Să trecem acum la reţeta pe care v-am promis-o încă din titlu. E redundant să afirm faptul că merge, doar am verificat, nu?

1) Este întru-totul necesar să conştientizaţi starea dumneavoastră de spirit. Vorbim despre un picuţ de autosugestie, doar fiecare foc trebuie să pornească de la o scânteie.

2) Asiguraţi-vă că nimeni nu vă poate întrerupe preludiul emotiv cu încercări patetice de a vă înveseli. Ţineţi-vă departe de prietenii amuzanţi şi lipiţi-vă de cei care sunt constanţi fie în micime intelectuală, fie în stări depresive, fie în ambele.

3) Ambientul muzical trebuie să fie musai în ton cu starea dumneavoastră. Pentru a grăbi procesul este recomandabil să contemplaţi asupra unei fotografii cu o dragoste pierdută şi / sau să vă adânciţi într-un acces de gelozie. Notă pentru cei un picuţ mai inteligenţi: telenovelele sau filmele siropoase vă vor face mai mult ca sigur să vă hliziţi, păstraţi tonul mormântal expus în primii 3 paşi.

4) Odată ce procesul depresiv a început, asiguraţi-vă că îl întreţineţi! Fiecare foc are nevoie constant de câte o mână de lemne. Privarea de la mâncare şi somn sunt două ajutoare care vă scot din încurcătură la nevoie, fi-ţi siguri că vă stimulaţi frivol glandele lacrimale, abuzurile fizice sunt recomandabile.

5) Înteţiţi depresia prin imaginarea unor scenarii morbide, în care toţi cei care v-au rănit plâng disperaţi lângă trupul dumneavoatră neînsufleţit. Exersaţi câteva scrisori de adio pentru a intra şi mai adânc în starea pe care v-o doriţi. Persoanelor cu anumite accese sporadice de inteligenţă le este recomandată automutilarea.

6) După ce aţi trecut prin toţi paşii amintiţi mai sus, redactaţi o scrisoare de adio. Este neapărată nevoie ca aceasta să conţină cauzele eforturilor dumneavoastră. Pentru a amplica efectul acestui act, amintiţi spre finalul documentului persoanele responsabile de flagelarea dumnavoastră. Un "te iubesc Mimişor" ar fi arhisuficient, cauzându-i domnişoarei de faţă suferinţe epocale de care vă veţi putea bucura privind de sus sau de jos, după caz.

Orice întrebări sunt binevenite, consultaţiile de la mine, în calitate de specialist, sunt desigur gratuite. Succesul dumneavoastră este ceea ce mă face să merg mai departe.

P.S. De preferat ca totul să se petreacă în ambientul sonor al piesei ce urmează, multă baftă în atingerea ţelurilor. http://www.youtube.com/watch?v=nf5X6boRFME&feature=related

Dar vine şi ziua de mâine...

Nu mai cred în ziua de mâine, deşi vine, încă vine. Când toate zidurile se dărâmă, când uşile se trântesc, cât geamurile sticlesc în razele mistuitoare ale lunii, nu mai crezi în ziua de mâine. Nu mai crezi în speranţă, nici în vis sau vrajă, crezi în infern. Nemijlocit, sălbatic şi odios infern. Nu caut să răpun fiarele cu aceste ultime cuvinte, nu caut să adorm cobra cu sunete stângace de flaut, nu mai caut să redevin om, demult...

Şi-n momentele în care viaţa, nu ne mai atinge decât cu siropul orb al tăcerii, nu îţi rămâne decât să crezi că atât ţi-a fost sortit. Cum ai putea să intuieşti, să mai crezi, că ţi-a mai rămas şi ţie ceva, că soarele încă mai răsare, că luna încă mai piere, că mai vine şi ziua de mâine? Nu poţi, cel puţin, eu nu pot. Nu mai pot să cred în nemăsurate cărări, lipsită de vicleşug şi taină, în care inima bate. Nu mai pot crede în suflete despreunate care se contopesc dintr-o dată. Nu mai crede în răsăit şi apus costisitor. Reverb...

Acestea sunt ultimele mele cuvinte, pentru că mâine, încă vine o nouă zi. Iar mâine, slova tot ştearsă va fi, inima apusă, sufletul ars, cerul nimicit, dar tot o nouă zi. Nu are probabil niciun sens, nici nu trebuia să aibă vreodată. O poveste fără capitole, asta a fost. O droaie de cuvinte răpuse de seninătate, dar nu a mea. Seninul altcuiva. De mâine, condeiul nu mai mai apasă pe uitare, ci pe regăsire, de mâine, nu mai sorb roua visării tandre, ci a realului încins. De mâine şi iar de mâine, nu mai scriu banalităţi puierile. De mâine, revin la raţiune, uitată cum mi-a rămas.

Sortită eşecului mi-ai plămâdit inima...

Deja nu mai înţeleg...

Şi nici nu cred că am înţeles vreodată. Un chip auriu, scăldat în vânt, răpus parcă de micimea cerului. Şi-acel chip, mistuit de rouă, cuprins de stele, iertat de vise mă face să mă întreb dacă a meritat cândva. Mâini zvelte, împunse şi-nsorite, uscate de dor, mă fac să cred că pur şi simplu n-a fost să fie. Păr lung, încins de nemăţii uitării, mă aruncă într-alte gânduri. Ochi mari, şlefuiţi din piatră surdă, mă fac să mai sper încă. 

În dimineaţa în care visul mi-a fost curmat, am crezut că nu-mi va fi greu să m-adâncesc în altul. M-am gândit că se va găsi un alt miraj, şi-apoi un altul, care să m-ademenească suav, tandru, până când să-mi dea drumul iar, tot din cer, dar din alt cer. Mă tot întrebam cât va dura până ce cad răpus de altă săgetare a privirii. Mă gândeam cât ar putea să-mi mai ţină ziua, cât ar putea să-mi mai ţină suflarea, până ce mă voi găsi într-un alt labirint, la fel de departe, la fel de singur şi la fel de stors.

Nu scriu mult astăzi pentru că nu vreau să fac păcate. În fiece foc stins, a mai tresărit o scânteie, care să-l aprindă iar, sau să-l stingă de tot. Nu ştiu dacă să cred sau să sper, să uit sau să zic, să cad sau să sar, să fug sau să sorb, să cer sau să nu. Cât lampa a mai fost încă departe, puteam să zic că n-am de unde ştii, dar acum, cât ultimele ceasuri în întuneric se-apropie de final, nu ştiu ce să mai cred. E probabil puseul de adrenalină ce vine odată cu ştreangul.

De unde atâtea cuvinte ?

Nu pot decât să mă bucur că o părticică din sufletul meu a ajuns şi la voi. Am primit atâtea şi-atâtea mesaje de încurajare, atâtea slove atent alese încât, stau şi mă gândesc dacă le merit. N-am putut concepe ca o poveste, fără capitole, să se încheie atât de abrupt, să îşi piardă orice noimă, orice legătură cu realitatea în care trăim. N-aş putea concepe ca însăşi măiestria cuvintelor să ascundă ceea ce simt cu adevărat. Aşa că, n-am încercat şi probabil că nici nu voi încerca vreodată. Ceea ce încerc eu să spun este că, deşi sufletul e greu, deşi ploaia doare, deşi cerul nu mai este cer, n-am să încerc să ascund asta, să ascund frânturile din fiinţa mea cu o copertă lucioasă şi caldă, n-aş putea să-mi iert asta.

Am citit şi-am suspinat deasupra mesajelor voastre. Aţi fost mereu alături de mine, chiar şi-atunci când nici eu n-am mai fost. Am citit, am respirat greu şi-am sperat. Am sperat că poate voi reuşi, că poate măcar odată, de data aceasta mă voi ridica. Însă ieri m-am îndoit. Cineva m-a întrebat candid despre ea. Cine ar putea fi atât de crud încât să-ţi zdrobească inima într-ast fel? Cine ar putea ? Am şovăit, n-am ştiut cum să-i răspund. N-am ştiut dacă pot să-i răspund. Am crezut că ar fi mai bine să uit, să uit că m-a întrebat, să uit cu totul.

Acum însă, cred că eu caut răspuns la întreabarea nepotrivită. Nu cine, este important, ci de ce. De ce ? De ce ? De ce a trebuit să se termine totul aşa, de ce soarele nu mai e soare, de ce luna e zi, de ce totul e stors şi stins, de ce a trebuit să pierd, de ce am ezitat, de ce n-am plecat, de ce i-am răspuns ? Întrebarea este de ce ? Aş da orice ca să pot înţelege, de ce a trebuit să se termine aşa, de ce am merit eu asta? Ce-am făcut să merit un asemenea epilog?  Dar sunt naiv, nu voi afla niciodată, pentru că nu cred că ştie cineva. Şi dacă ar şti, de ce mi-ar spune ?

Nu mi-e greu să cred că unele lucruri pur şi simplu n-au sens, iar ghilotina cade pe capul celui care încă mai crede.

Să uit ?

Mergeam liniştit, molcom, pe străzile Bucureştiului încercând să-mi explic pentru a mia oară, de ce a trebuit să se termine aşa. M-am aşezat solitar în faţa semaforului, aşteptând; a fost o pauză ieşită din sferele mitice ale timpului, pentru că mă uitam candid la toate cele ce mi se aşterneau în faţa ochilor parcă nemişcate. O doamnă rotunjoară şi totuşi slăbuţă, cu ochi mari şi apăsaţi, mirosind a dor greu, mi-a spus s-o uit. Am râs. Ce să uit, pe ea ? S-o uit ? De ce s-o uit, mai cu seamă, cum aş putea s-o uit ? N-a râs şi mi-a spus că dorul apasă şi pe umerii ei, într-atât încât să ajungă taman unde eram şi eu. Naivă... Puieril discurs... M-a făcut să mă îndoiesc că mă mai putea înţelege cineva, am înghiţit în sec. Şi plec. 

La următorul semafor, aceiaşi doamnă, un pic mai slăbuţă ca înainte şi totuşi parcă mai grea stătea uitându-se în pământ. Nu m-a întrebat de ce am plecat, dar totuşi m-a împlorat s-o uit. N-am mai putut să râd. A râs ea. Mi-a înşiruit atâtea şi-atâtea calităţi, bunătate, dragoste, sinceritate, timp, dar eu am plecat iar. Mai hotărât ca înainte am mers fără să mă pot uita înapoi. Din nou la semafor, dar de data aceasta doamna nu mai era acolo. M-am uitat sfidător înapoi şi nimic. Dar pe malul opus, aceiaşi doamnă chircită de dor zâmbea copilăros. Mi-a strigat s-o uit. Cu palmele-mpreunate a stăruit, mi-a strigat în lacrimi s-o uit. 

Am traversat şi eu, însă până să pot ajunge acolo, dispăruse. Aşa că am continuat drumul spre casă, tot înainte şi totuşi tot înapoi, am mers apăsat şi moale fără să mă mai gândesc. Un strop de ploaie m-a lovit la următorul semafor. În el simţeam plumbul greu al dorului, dor pe care l-am trăit şi eu, dor pe care nu-l înţeleg încă, dor de neimaginat. Un tânăr însăprit de vânt m-a privit sfidător şi i-am spus şi eu s-o uite. L-am ajuns din urmă până la urmatorul semafor, mai greu ca mai-nainte şi i-am spus din nou s-o uite, l-am rugat, uit-o. Mă regăseam în el şi-n ea, mă regăseam în picătura acea de ploaie. A râs, a spus că sunt naiv, nu ar putea concepe s-o uite la fel de bine cum nici eu nu puteam Acum e prea tărziu, zăresc ultimul semafor. Păcat, încă o iubesc ... 

Să-mi fie dor ?

Setos îţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine!"

(Dorul - Lucian Blaga)

Şi când te gândeşti că n-am simţit până de curând dorul, dorul absolut, fără zăbavă, dorul plin de suspin şi vaiet, dorul de neiertat, de neuitat, dorul pe care parcă, parcă-l merit. Dar totuşi nu cred că ar fi mai bine să merg mai departe, să merg înainte singur şi stingher, să las totul din urmă, uitat, şi să scap. Am crezut mereu că să iubeşti şi să pierzi e infinit mai bine decât să nu iubeşti deloc. Să ştii că ai iubit odată, ar trebui să umple golul, sau măcar să-l creeze şi să lase pentru alţii ca să-l umple. Nu ştiu de ce cred asta, poate că mi-e frică să nu pierd ceea ce simt, mi-e frică să las totul, mi-e frică să sper.

Mă tem că n-am să te mai vad, uneori,
ca or să-mi creasca aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

(Emoţie de toamnă - Nichita Stănescu)

Poate însă nu sunt destul de puternic încât să las totul, să las şi să fug, să las şi să iert, să las şi să nu mai suspin. Obrazul se va usca mereu, dar rana de neurmat printre alte răni de neuitat va fi tot acolo, într-un alt stadiu de vindecare, dar tot acolo infiptă în inima mea. Cum ar fi oare să nu le am, să nu fi simţit paloşul trădării niciodată, să fi rămas la fel de inocent şi singur ca-nainte ? Atunci când iubeşti şi pierzi, deşi îţi este atât de frig, încă te încălzesc amintirile, te mai suflă şi vântul, dar parcă tot frig îţi este. Nu ştiu dacă a avut vreodată sens.

Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...

(Octavian Goga - Noi)

Şi-acum tot frig îmi este, frig şi foame, frig şi dor. Nu pot să uit, mi-e greu, nu pot. Nu pot să sper că am să uit şi chiar dacă pot să sper, nu pot să uit. Şi uitând n-am să pot să nu-mi aduc aminte de chipul ei, de ochii ei, de cerul ei, de cerul meu, de stinse stele şi uitate, de glasuri grele, de urlet, de umăr, de dor, de ea. Nu pot să sper că am să trec peste şi de data aceasta, pentru că mereu am fost aşa. Nu pot să sper la fuga de nelinişte şi dor pentru că cerul meu m-apasă necontenit. Nu pot să cred că pierd iar...

Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Şi-as voi să mi se pară.

(Melancolie - Tudor Arghezi)

Şi uite cum cuvintele lor au străpuns în mine... Mi-e dor...

Şi acum nu mai sper; fără tine cred că pier...

Alte aberaţii, vorbe fără sens. Mă găsesc gol pe dinauntru, gol cu totul. Probabil că odată cu ea, a ieşit şi tot ceea ce-mi mai rămăsese. Toată căldura, speranţa, lumina oarbă, poate chiar şi viaţa, toate au ieşit cu totul, zvârlite-n lături, aruncate deoparte, candid. Şi totuşi asta m-a tot făcut să mă gândesc. Să-mi regăsesc părticica aceea pe care nu mi-o mai poate lua nimeni. Raţiunea nemărginită de simţul suprem, iubirea de suflet, de inimă care deşi perenă, tot moartă rămâne. Nu cred că cineva îmi poate lua simţul just al opreliştei simţurilor. Nu cred că cineva îmi mai poate lua orice altceva, pentru că, am rămas gol cu totul. Nu mai am nimic şi ca să fiu sincer, nu cred c-aş fi avut vreodată ceva...

Când cerul este încă albastru, parcă îţi ţine de foame, parcă te îndeamnă într-un anumit mod să uiţi, să uiţi de tot, de tot ceea ce te-ar putea face să te îndoieşti. Însă odată ce norii vin, soarele trece, luna răsare şi stele pier, foamea revine. Mai înfrigurată şi mai abruptă ca oricând foamea revine. O foame pe care n-o mai poţi potoli ca altădată, o foame pe care n-o înţelegi, dar o simţi, o foame uitată de veacuri şi regăsită de tine, o foame care te va schilodi, la fel ca şi-ntâia oară.

Nu cred că mai scriu pentru cineva anume, nu mai am pentru cine. Şi chiar dacă aş scrie, ar mai citi cineva, mi-ar mai întoarce umărul dacă ar citi ? Şi dacă tot ar face-o, de ce-ar mai citi ? De ce aş mai scrie ? Credeam până de curând, că timpul le rezolvă pe toate, că oricât de adânc ar fi înfipt pumnalul, oricât de singur şi răpus m-aş simţi, timpul mă va elibera. Acum nu mai cred... Nu cred că odată cu trecerea timpului voi uita totul, nu cred că aş putea să uit şi chiar dacă aş face-o, mi-aş aminti la fiecare pas totul din ce-am pierdut. Mi-aş aminti cât am dat, cât am primit, cât am iubit şi cât am fost iubit. Sau n-am fost... Sau mai contează dacă am fost, sau chiar dacă am fost, de ce n-am ştiut, sau am ştiut dar n-am crezut, sau am crezut, dar poate că n-am ştiut. Şi chiar dacă n-am ştiut, eu tot am iubit ... 

Ştiu, şi eu încă mai speram...

Nu ştiu de ce ne-a fost sortit nouă să fim singuri. Singurătatea le-a fost dată doar celor ce-o pot încă înţelege, pentru că din momentul în care nu vei mai putea fii singur, fie ai să-i scrii Stăpânului, fie ai să mai încerci odată, rugându-te ca măcar de data asta să reuşeşti. Eu le-am făcut pe ambele şi tot singur am rămas, întrebându-mă necontenit dacă vreodată nu-mi va mai fi frig. Poate nu prea are sens, sau are, sau nici nu contează dacă are. Ceea ce încerc eu să spun este că, deşi odată, de mult încă speram să mai fie cineva şi pentru mine, acum nu mai sper. Şi totuşi încă mi-e frig...

Singurătatea cred că ne-a făcut pe toţi la un moment dat să ne întrebăm dacă o merităm cu adevărat. Să scormonim adânc în trecutul nostru, în fiecare cuvinţel, în fiecare gest, în fiecare suflare, căutând acel ceva de care suntem responsabili. Păcatul suprem şi de neînchipuit, care ne-a condamnat să trăim în solemnă singurătate. Noi suntem cei care deşi singuri, trăiesc şi încă mai licăresc pentru alţii, noi suntem cei care, deşi uitaţi încă ne aducem aminte, noi suntem cei ce se ridică mereu în aşteptarea unei alte lovituri, noi suntem cei ce nu mai vrem să sperăm şi totuşi o facem mereu, noi suntem cei ce merităm să fim singuri. Nu ştiu dacă m-am gândit vreodată că aprozarul mi-e cel mai bun prieten, sau domnişoara de la semafor confidentă, sau că soarele mi-e cer şi luna stele, sau că inima mi-e pahar plin şi sufletul vatră, sau că cerul deşi mi-e soare, nu mi-e pled, sau că inima deşi mi-e rece, nu mi-e lună. Nu ştiu dacă ar merita să mă mai gândesc la asta, defapt pe cine păcălesc, numai la asta am ajuns să mă gândesc. 

Acum, după atâta amar de vreme, după ce-am deschis porţile de trei ori şi le-am închis din nou, după ce mi-am tot uscat obrazul, după ce mi-am netezit fruntea, după ce am suspinat efemer, după ce am stins lumina, după ce am aprins-o iar, tot singur sunt şi cred cu tărie... defapt nici nu ştiu ce să mai cred. Cum aş putea să fiu singur, dacă inima-mi încă bate, dacă soarele-mi încă străluceşte, dacă ea e încă acolo, dacă eu nu mai sunt, cum aş putea să fiu singur dacă sufletul tot cer îmi e?

Ştiu, dar eu sunt...

Stăpâne, 

În toţi aceşti ani în care am mai reuşit să licăresc, am văzut toate ororile pe care sufletu-mi le mai putea îndura. Încă de la început toată nepăsarea, uitarea, suspinul, dezamăgirea, toată ura şi lăcomie, toate mi-au fost date, nu să le simt, ci să le văd. Să mi se perinde prin faţa ochilor, agale, tot ce ar putea fi mai rău în acest ungher. Toate să mă junghie uşor de tot, ca mai apoi să-mi simtă şi ultimul strop de just părăsindu-mi stârvul. 

Cu regret Stăpâne, urmez solemn calea către ultima geenă şi sting astfel licărirea, uit astfel stropul, regret astfel suflarea, înec astfel norocul. Răsuflu un ultim mulţumesc în coroana stejarului meu veşnic.

Cu deosebită obrăznicie,

Candid şi ordinar

Sarbatori fericite

În speranţa că iepuraşul vă va îndeplini toate dorinţele materiale, vin în completare cu următoarele opţiuni:
1) Sănătate – pe toate planurile !
2) Fericire – vine la pachet cu realizarea în dragoste !
3) Împlinire profesională – a nu se confunda cu o relaţie privilegiată cu şeful !
4) Toate cele de mai sus – în cantităţi maxime !

Sărbători fericite alături de cei dragi !

De ce?

Poate articolul acesta a venit mult prea târziu ca să mai aibă vreo noimă. Poate că blogul şi-a pierdut sensul, poate şi-a pierdut chiar licărul acela care vă făcea să vă întoarceţi mereu şi mereu. Nu ştiu oare de ce trec din ce în ce mai rar condeiul pe hârtie, poate că odată cu timpul am devenit şi eu mai stingher, poate că oricât de mult aş vrea să scriu nu mai pot. M-am vindecat oare de acea febrilă aşteptare? De acea adicţie cu care scrutam deseori orizontul în căutare de alt subiect; nu ştiu, pur şi simplu nu ştiu.

Am revenit însă şi asta e tot ce contează. Am revenit încercând nu, să te impresionez pe tine, dragă cititorule. Cred, în primul rând, că nu te mai merit. Am ajuns să nu mai scriu pentru tine, am ajuns să împing cu dezgust tot ceea ce te-ar putea interesa. Cred că am ajuns să scriu doar pentru mine şi asta mă sperie cu adevărat. Mi-am pierdut măiestria cuvintelor, mi-am pierdut dorul, mi-am pierdut dorinţa, m-am pierdut pe mine. Parcă totul s-a schimbat şi nu cred că în bine. Cred că singurul de vină sunt eu. Am ţintit mereu prea sus, prea departe, către un lucru mereu intangibil, mereu ascuns, mereu şi mereu de neatins. Pot spune că scurtul drum pe care-l parcurg de ceva timp încoace mă doboară, mă doboară asemenea unui viscol care durează la nesfârşit, asemenea unui deşert din care nu mai pot ieşi, setea mă doboară. Nu mai ştiu ce să fac, nu mai ştiu de mine. Mai ştie oare cineva? A ştiut oare vreodată?

Credeam că am găsit firul pe care vroiam să-l urmez, cărarea aceea întortochiată, ticsită de deziluzii, care într-un final mă va conduce către unicul meu scop. Nu ştiu care este acela şi până în ultima clipă nu cred că voi şti. Simt doar un gol în stomac, un gol din ce în ce mai apăsător care devine din ce în ce mai adânc. Nu ştiu de ce a fost să fie aşa, a fost de parcă m-am îndrăgostit de perechea prietenului meu cel mai bun, (deşi nu-l cunoşteam şi n-am să-l cunosc vreodată; deşi îl dispreţuiam?) de parcă nimic altceva nu mai conta, de parcă aş fi vrut ca totul să se oprească şi el să-mi devine din frate, duşman, iar eu să-i devin lui din amic, rival. Să-l bârfesc perfid şi să-l sparg în mii de bucăţi cu fiecare vorba, speram ca astfel să plece. Să o uite, să-l uite, să mă uite oare şi pe mine? 

Cât de multă atenţie dai cuiva atunci când îl saluţi, îţi aminteşti oare de un sărut colegial, de o îmbrăţişare nevinovată? Dar pentru mine n-a fost aşa, sărutul mi-a ars buzele, iar îmbrăţişarea aceea m-a secătuit şi de ultimele mele ptueri. Aş putea să scriu la nesfârşit despre acel moment. Oricât de mic şi neînsemnat, oricât de simplu şi nevinovat, oricât de incocent şi orb, a fost momentul meu. Momentul în care ea l-a uitat şi m-a ştiut doar pe mine. Cunoştea doar ochii mei mici şi îmtunecaţi, doar mireasma mea atât de cotidiană, doar zâmbetul meu atât de imperfect, doar buzele mele atât de aspre, doar mâinile mele atât de şubrede, doar umărul meu atât de ascuţit, doar inima mea atât de scorţoasă. 

Mai e ceva de spus? Am pierdut, am pierdut tot, pentru totdeauna, am pierdut şi unica mea dragoste şi unicul lucru pentru care trăiesc, am pierdut atât de subit, atât de brusc. Când ea mi-a spus "Îl iubesc", când ea mi-a spus "Am plecat", când ea mi-a spus "Nu pot", când eu mi-am spus "Nu vrea". Nu ştiu de ce am scris, nu ştiu dacă a interesat pe cineva oare, poate că am dat drumul tuturor sentimentelor mele într-un moment atât de nepotrivit, poate că articolul acesta v-a amuzat, dar pentru mine n-a fost doar un articol, a fost mai mult de-atât. A fost un strigăt disperat, o căutare atât de febrilă pentru un singur răspuns, vreau să ştiu şi eu de ce? De ce ochii lui sunt mai adânci, de ce zâmbetul lui e mai cald, de ce atingerea lui e mai tandră, de ce buzele lui sunt mai moi, de ce mireasma lui mai îmbietorae, de ce în inima ei încape numai sufletul lui?

O iubesc? De ce?

Oare de ce?

Încep acest articol prin a împărţi scuze şi mulţumiri. În primul rând, trebuie să ma scuz în faţa celor, care pentru mai bine de o lună de zile au căutat un nou articol. N-am vrut să vă dezamăgesc, însă timpul nu-mi permite să mă mai ocup de blog aşa cum o făceam odinioară. Poate că aşa e mai bine, poate că scriind mai rar, articolele mele vor îmbrăţişa o altă calitate, poate vor lua o altă formă, cine ştie?  Dar în acelaşi timp ţin să vă mulţumesc! Vă mulţumesc pentru că mi-aţi rămas fideli chiar şi atunci când n-o mai meritam. Câtuşi de puţin...

Voi trece repede peste introducere pentru a aborda un subiect aflat pe buzele tuturor. Un subiect care de-alungul timpului ne-a schimbat pe enorm. Fie fete, fie băieţi, cu toţii am depins şi probabil vom depinde mereu de ceva. De acel licăr de speranţă din inimile noastre, de acea singură zi din an, în care tragem linie şi începem să ne gândim. Oare eu mai sunt iubit?

Ce-ar însemna o viaţă fără afecţiune, ce-ar însemna să te trezeşti dimineaţă, să te uiţi în oglindă şi să vezi un om singur? Un om căruia inima-i neprihănită îi bate la fel de încet ca prima oară. Săptămâna aceasta pentru mine a fost ca un carusel. O serie de urcuşuri şi coborâşuri care n-au avut niciun sens. Am încercat ca măcar astăzi, ca măcar în pragul Sfântului Valentin, să găsesc ceva. Să găsesc acea cărare şerpuită pe care s-o pot urma, acel drum ondulat presărat cu pelini care să mă readucă într-un sfârşit la viaţă. Poate, mă gândeam eu, că măcar acum îmi voi afla inima. Am reuşit oare?

Simpla noţiune de celibat emoţional e greşită. Un ins depinde de afecţiune, de iubire. Un ins are nevoie de sărutul, dar mai ales, un ins este dependent de umărul cuiva. Oricât de arse ar fi ele, oricât de uscate şi de vlăguite, cu toţii căutam disperaţi alinarea din buzele astrului nostru. Iar umărul, oricât de firav şi rece, oricât de sărac ar fi, ne este sanctuar. Cum am putea oare să trecem peste greutăţile cotidiene, cum am putea să ne trăim viaţă oare, fără să fim iubiţi? Nu vorbesc de o legătură impusă ereditar. Nu mă refer la suflarea necondiţionată ce ne urmăreşte peste tot încă din fragedă pruncie. Caut să ating acea coardă sensibilă din sufletul fiecăruia. Acel călcâi al lui Ahile care ne mântuieşte lacrimile necontenit, zi de zi, până într-un sfârşit izbucnim... "Te iubesc", "Nu mai pot trăi fără tine", "Fără tine nu exist". Probabil că sunt nătâng, probabil că viforul nestăvilit din sufletul meu mă doboară la nesfărşit. Probabil că doar priveliştea acelor cupluri ţintuite împreună mă face să mă gândesc şi mai mult, cred că mă face să sper. La ce? La asprimea buzelor, la sfâşietorul umăr, la obrajii grizonaţi, la ochii învinşi, la suflarea rece şi poate cine ştie, să mai sper la cotidianul Te iubesc, veşnic...

Şi când cauţi în zadar un om,
Printr-atâtea mii de venetici,
Ţine minte, sfârşitul nu-i aici...

- Florian Pitiş -

Vreau să închei prin a vă implora pe toţi să iubţi, să vă lăsaţi iubiţi şi să fi-ţi mereu gata să v-aruncaţi în foc pentru acel suspin tandru, fi-ţi gata să vă dăruiţi şi sufletul pentru acel odios:

Te iubesc !