Dar vine şi ziua de mâine...

Nu mai cred în ziua de mâine, deşi vine, încă vine. Când toate zidurile se dărâmă, când uşile se trântesc, cât geamurile sticlesc în razele mistuitoare ale lunii, nu mai crezi în ziua de mâine. Nu mai crezi în speranţă, nici în vis sau vrajă, crezi în infern. Nemijlocit, sălbatic şi odios infern. Nu caut să răpun fiarele cu aceste ultime cuvinte, nu caut să adorm cobra cu sunete stângace de flaut, nu mai caut să redevin om, demult...

Şi-n momentele în care viaţa, nu ne mai atinge decât cu siropul orb al tăcerii, nu îţi rămâne decât să crezi că atât ţi-a fost sortit. Cum ai putea să intuieşti, să mai crezi, că ţi-a mai rămas şi ţie ceva, că soarele încă mai răsare, că luna încă mai piere, că mai vine şi ziua de mâine? Nu poţi, cel puţin, eu nu pot. Nu mai pot să cred în nemăsurate cărări, lipsită de vicleşug şi taină, în care inima bate. Nu mai pot crede în suflete despreunate care se contopesc dintr-o dată. Nu mai crede în răsăit şi apus costisitor. Reverb...

Acestea sunt ultimele mele cuvinte, pentru că mâine, încă vine o nouă zi. Iar mâine, slova tot ştearsă va fi, inima apusă, sufletul ars, cerul nimicit, dar tot o nouă zi. Nu are probabil niciun sens, nici nu trebuia să aibă vreodată. O poveste fără capitole, asta a fost. O droaie de cuvinte răpuse de seninătate, dar nu a mea. Seninul altcuiva. De mâine, condeiul nu mai mai apasă pe uitare, ci pe regăsire, de mâine, nu mai sorb roua visării tandre, ci a realului încins. De mâine şi iar de mâine, nu mai scriu banalităţi puierile. De mâine, revin la raţiune, uitată cum mi-a rămas.

Sortită eşecului mi-ai plămâdit inima...

Deja nu mai înţeleg...

Şi nici nu cred că am înţeles vreodată. Un chip auriu, scăldat în vânt, răpus parcă de micimea cerului. Şi-acel chip, mistuit de rouă, cuprins de stele, iertat de vise mă face să mă întreb dacă a meritat cândva. Mâini zvelte, împunse şi-nsorite, uscate de dor, mă fac să cred că pur şi simplu n-a fost să fie. Păr lung, încins de nemăţii uitării, mă aruncă într-alte gânduri. Ochi mari, şlefuiţi din piatră surdă, mă fac să mai sper încă. 

În dimineaţa în care visul mi-a fost curmat, am crezut că nu-mi va fi greu să m-adâncesc în altul. M-am gândit că se va găsi un alt miraj, şi-apoi un altul, care să m-ademenească suav, tandru, până când să-mi dea drumul iar, tot din cer, dar din alt cer. Mă tot întrebam cât va dura până ce cad răpus de altă săgetare a privirii. Mă gândeam cât ar putea să-mi mai ţină ziua, cât ar putea să-mi mai ţină suflarea, până ce mă voi găsi într-un alt labirint, la fel de departe, la fel de singur şi la fel de stors.

Nu scriu mult astăzi pentru că nu vreau să fac păcate. În fiece foc stins, a mai tresărit o scânteie, care să-l aprindă iar, sau să-l stingă de tot. Nu ştiu dacă să cred sau să sper, să uit sau să zic, să cad sau să sar, să fug sau să sorb, să cer sau să nu. Cât lampa a mai fost încă departe, puteam să zic că n-am de unde ştii, dar acum, cât ultimele ceasuri în întuneric se-apropie de final, nu ştiu ce să mai cred. E probabil puseul de adrenalină ce vine odată cu ştreangul.

De unde atâtea cuvinte ?

Nu pot decât să mă bucur că o părticică din sufletul meu a ajuns şi la voi. Am primit atâtea şi-atâtea mesaje de încurajare, atâtea slove atent alese încât, stau şi mă gândesc dacă le merit. N-am putut concepe ca o poveste, fără capitole, să se încheie atât de abrupt, să îşi piardă orice noimă, orice legătură cu realitatea în care trăim. N-aş putea concepe ca însăşi măiestria cuvintelor să ascundă ceea ce simt cu adevărat. Aşa că, n-am încercat şi probabil că nici nu voi încerca vreodată. Ceea ce încerc eu să spun este că, deşi sufletul e greu, deşi ploaia doare, deşi cerul nu mai este cer, n-am să încerc să ascund asta, să ascund frânturile din fiinţa mea cu o copertă lucioasă şi caldă, n-aş putea să-mi iert asta.

Am citit şi-am suspinat deasupra mesajelor voastre. Aţi fost mereu alături de mine, chiar şi-atunci când nici eu n-am mai fost. Am citit, am respirat greu şi-am sperat. Am sperat că poate voi reuşi, că poate măcar odată, de data aceasta mă voi ridica. Însă ieri m-am îndoit. Cineva m-a întrebat candid despre ea. Cine ar putea fi atât de crud încât să-ţi zdrobească inima într-ast fel? Cine ar putea ? Am şovăit, n-am ştiut cum să-i răspund. N-am ştiut dacă pot să-i răspund. Am crezut că ar fi mai bine să uit, să uit că m-a întrebat, să uit cu totul.

Acum însă, cred că eu caut răspuns la întreabarea nepotrivită. Nu cine, este important, ci de ce. De ce ? De ce ? De ce a trebuit să se termine totul aşa, de ce soarele nu mai e soare, de ce luna e zi, de ce totul e stors şi stins, de ce a trebuit să pierd, de ce am ezitat, de ce n-am plecat, de ce i-am răspuns ? Întrebarea este de ce ? Aş da orice ca să pot înţelege, de ce a trebuit să se termine aşa, de ce am merit eu asta? Ce-am făcut să merit un asemenea epilog?  Dar sunt naiv, nu voi afla niciodată, pentru că nu cred că ştie cineva. Şi dacă ar şti, de ce mi-ar spune ?

Nu mi-e greu să cred că unele lucruri pur şi simplu n-au sens, iar ghilotina cade pe capul celui care încă mai crede.

Să uit ?

Mergeam liniştit, molcom, pe străzile Bucureştiului încercând să-mi explic pentru a mia oară, de ce a trebuit să se termine aşa. M-am aşezat solitar în faţa semaforului, aşteptând; a fost o pauză ieşită din sferele mitice ale timpului, pentru că mă uitam candid la toate cele ce mi se aşterneau în faţa ochilor parcă nemişcate. O doamnă rotunjoară şi totuşi slăbuţă, cu ochi mari şi apăsaţi, mirosind a dor greu, mi-a spus s-o uit. Am râs. Ce să uit, pe ea ? S-o uit ? De ce s-o uit, mai cu seamă, cum aş putea s-o uit ? N-a râs şi mi-a spus că dorul apasă şi pe umerii ei, într-atât încât să ajungă taman unde eram şi eu. Naivă... Puieril discurs... M-a făcut să mă îndoiesc că mă mai putea înţelege cineva, am înghiţit în sec. Şi plec. 

La următorul semafor, aceiaşi doamnă, un pic mai slăbuţă ca înainte şi totuşi parcă mai grea stătea uitându-se în pământ. Nu m-a întrebat de ce am plecat, dar totuşi m-a împlorat s-o uit. N-am mai putut să râd. A râs ea. Mi-a înşiruit atâtea şi-atâtea calităţi, bunătate, dragoste, sinceritate, timp, dar eu am plecat iar. Mai hotărât ca înainte am mers fără să mă pot uita înapoi. Din nou la semafor, dar de data aceasta doamna nu mai era acolo. M-am uitat sfidător înapoi şi nimic. Dar pe malul opus, aceiaşi doamnă chircită de dor zâmbea copilăros. Mi-a strigat s-o uit. Cu palmele-mpreunate a stăruit, mi-a strigat în lacrimi s-o uit. 

Am traversat şi eu, însă până să pot ajunge acolo, dispăruse. Aşa că am continuat drumul spre casă, tot înainte şi totuşi tot înapoi, am mers apăsat şi moale fără să mă mai gândesc. Un strop de ploaie m-a lovit la următorul semafor. În el simţeam plumbul greu al dorului, dor pe care l-am trăit şi eu, dor pe care nu-l înţeleg încă, dor de neimaginat. Un tânăr însăprit de vânt m-a privit sfidător şi i-am spus şi eu s-o uite. L-am ajuns din urmă până la urmatorul semafor, mai greu ca mai-nainte şi i-am spus din nou s-o uite, l-am rugat, uit-o. Mă regăseam în el şi-n ea, mă regăseam în picătura acea de ploaie. A râs, a spus că sunt naiv, nu ar putea concepe s-o uite la fel de bine cum nici eu nu puteam Acum e prea tărziu, zăresc ultimul semafor. Păcat, încă o iubesc ... 

Să-mi fie dor ?

Setos îţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine!"

(Dorul - Lucian Blaga)

Şi când te gândeşti că n-am simţit până de curând dorul, dorul absolut, fără zăbavă, dorul plin de suspin şi vaiet, dorul de neiertat, de neuitat, dorul pe care parcă, parcă-l merit. Dar totuşi nu cred că ar fi mai bine să merg mai departe, să merg înainte singur şi stingher, să las totul din urmă, uitat, şi să scap. Am crezut mereu că să iubeşti şi să pierzi e infinit mai bine decât să nu iubeşti deloc. Să ştii că ai iubit odată, ar trebui să umple golul, sau măcar să-l creeze şi să lase pentru alţii ca să-l umple. Nu ştiu de ce cred asta, poate că mi-e frică să nu pierd ceea ce simt, mi-e frică să las totul, mi-e frică să sper.

Mă tem că n-am să te mai vad, uneori,
ca or să-mi creasca aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

(Emoţie de toamnă - Nichita Stănescu)

Poate însă nu sunt destul de puternic încât să las totul, să las şi să fug, să las şi să iert, să las şi să nu mai suspin. Obrazul se va usca mereu, dar rana de neurmat printre alte răni de neuitat va fi tot acolo, într-un alt stadiu de vindecare, dar tot acolo infiptă în inima mea. Cum ar fi oare să nu le am, să nu fi simţit paloşul trădării niciodată, să fi rămas la fel de inocent şi singur ca-nainte ? Atunci când iubeşti şi pierzi, deşi îţi este atât de frig, încă te încălzesc amintirile, te mai suflă şi vântul, dar parcă tot frig îţi este. Nu ştiu dacă a avut vreodată sens.

Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...

(Octavian Goga - Noi)

Şi-acum tot frig îmi este, frig şi foame, frig şi dor. Nu pot să uit, mi-e greu, nu pot. Nu pot să sper că am să uit şi chiar dacă pot să sper, nu pot să uit. Şi uitând n-am să pot să nu-mi aduc aminte de chipul ei, de ochii ei, de cerul ei, de cerul meu, de stinse stele şi uitate, de glasuri grele, de urlet, de umăr, de dor, de ea. Nu pot să sper că am să trec peste şi de data aceasta, pentru că mereu am fost aşa. Nu pot să sper la fuga de nelinişte şi dor pentru că cerul meu m-apasă necontenit. Nu pot să cred că pierd iar...

Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Şi-as voi să mi se pară.

(Melancolie - Tudor Arghezi)

Şi uite cum cuvintele lor au străpuns în mine... Mi-e dor...

Şi acum nu mai sper; fără tine cred că pier...

Alte aberaţii, vorbe fără sens. Mă găsesc gol pe dinauntru, gol cu totul. Probabil că odată cu ea, a ieşit şi tot ceea ce-mi mai rămăsese. Toată căldura, speranţa, lumina oarbă, poate chiar şi viaţa, toate au ieşit cu totul, zvârlite-n lături, aruncate deoparte, candid. Şi totuşi asta m-a tot făcut să mă gândesc. Să-mi regăsesc părticica aceea pe care nu mi-o mai poate lua nimeni. Raţiunea nemărginită de simţul suprem, iubirea de suflet, de inimă care deşi perenă, tot moartă rămâne. Nu cred că cineva îmi poate lua simţul just al opreliştei simţurilor. Nu cred că cineva îmi mai poate lua orice altceva, pentru că, am rămas gol cu totul. Nu mai am nimic şi ca să fiu sincer, nu cred c-aş fi avut vreodată ceva...

Când cerul este încă albastru, parcă îţi ţine de foame, parcă te îndeamnă într-un anumit mod să uiţi, să uiţi de tot, de tot ceea ce te-ar putea face să te îndoieşti. Însă odată ce norii vin, soarele trece, luna răsare şi stele pier, foamea revine. Mai înfrigurată şi mai abruptă ca oricând foamea revine. O foame pe care n-o mai poţi potoli ca altădată, o foame pe care n-o înţelegi, dar o simţi, o foame uitată de veacuri şi regăsită de tine, o foame care te va schilodi, la fel ca şi-ntâia oară.

Nu cred că mai scriu pentru cineva anume, nu mai am pentru cine. Şi chiar dacă aş scrie, ar mai citi cineva, mi-ar mai întoarce umărul dacă ar citi ? Şi dacă tot ar face-o, de ce-ar mai citi ? De ce aş mai scrie ? Credeam până de curând, că timpul le rezolvă pe toate, că oricât de adânc ar fi înfipt pumnalul, oricât de singur şi răpus m-aş simţi, timpul mă va elibera. Acum nu mai cred... Nu cred că odată cu trecerea timpului voi uita totul, nu cred că aş putea să uit şi chiar dacă aş face-o, mi-aş aminti la fiecare pas totul din ce-am pierdut. Mi-aş aminti cât am dat, cât am primit, cât am iubit şi cât am fost iubit. Sau n-am fost... Sau mai contează dacă am fost, sau chiar dacă am fost, de ce n-am ştiut, sau am ştiut dar n-am crezut, sau am crezut, dar poate că n-am ştiut. Şi chiar dacă n-am ştiut, eu tot am iubit ... 

Ştiu, şi eu încă mai speram...

Nu ştiu de ce ne-a fost sortit nouă să fim singuri. Singurătatea le-a fost dată doar celor ce-o pot încă înţelege, pentru că din momentul în care nu vei mai putea fii singur, fie ai să-i scrii Stăpânului, fie ai să mai încerci odată, rugându-te ca măcar de data asta să reuşeşti. Eu le-am făcut pe ambele şi tot singur am rămas, întrebându-mă necontenit dacă vreodată nu-mi va mai fi frig. Poate nu prea are sens, sau are, sau nici nu contează dacă are. Ceea ce încerc eu să spun este că, deşi odată, de mult încă speram să mai fie cineva şi pentru mine, acum nu mai sper. Şi totuşi încă mi-e frig...

Singurătatea cred că ne-a făcut pe toţi la un moment dat să ne întrebăm dacă o merităm cu adevărat. Să scormonim adânc în trecutul nostru, în fiecare cuvinţel, în fiecare gest, în fiecare suflare, căutând acel ceva de care suntem responsabili. Păcatul suprem şi de neînchipuit, care ne-a condamnat să trăim în solemnă singurătate. Noi suntem cei care deşi singuri, trăiesc şi încă mai licăresc pentru alţii, noi suntem cei care, deşi uitaţi încă ne aducem aminte, noi suntem cei ce se ridică mereu în aşteptarea unei alte lovituri, noi suntem cei ce nu mai vrem să sperăm şi totuşi o facem mereu, noi suntem cei ce merităm să fim singuri. Nu ştiu dacă m-am gândit vreodată că aprozarul mi-e cel mai bun prieten, sau domnişoara de la semafor confidentă, sau că soarele mi-e cer şi luna stele, sau că inima mi-e pahar plin şi sufletul vatră, sau că cerul deşi mi-e soare, nu mi-e pled, sau că inima deşi mi-e rece, nu mi-e lună. Nu ştiu dacă ar merita să mă mai gândesc la asta, defapt pe cine păcălesc, numai la asta am ajuns să mă gândesc. 

Acum, după atâta amar de vreme, după ce-am deschis porţile de trei ori şi le-am închis din nou, după ce mi-am tot uscat obrazul, după ce mi-am netezit fruntea, după ce am suspinat efemer, după ce am stins lumina, după ce am aprins-o iar, tot singur sunt şi cred cu tărie... defapt nici nu ştiu ce să mai cred. Cum aş putea să fiu singur, dacă inima-mi încă bate, dacă soarele-mi încă străluceşte, dacă ea e încă acolo, dacă eu nu mai sunt, cum aş putea să fiu singur dacă sufletul tot cer îmi e?

Ştiu, dar eu sunt...