luni, 15 iunie 2009

Epilog...

Ce s-a întamplat cu dimineţile brumării de toamnă când plecam cu un ghiozdan încărcat de cărţi, cu temele făcute şi cu uniforma călcată spre şcoală? Ce s-a întâmplat cu razele soarelui care se prelingeau uşor prin fereastra mea, vestind începerea unei noi zile? Au dispărut parcă. Îmi amintesc cum în fiecare dimineaţă susurul lin al păsărelelor mă trezea. Mă ridicam bombănind, implorând parcă soarele să apună. Apoi plecam. Mergeam încovoiat de ghiozdanul greu, de somn, dar totuşi continuam să merg. Nu ştiu de ce o făceam. Poate din cauza celorlalţi elevi de pe stradă, poate că era prea târziu să mă mai întorc, sau poate că mă gândeam la ce aveau sa-mi mai spună profesorii şi astăzi.

Ajungeam la şcoală, intram pe poartă şi urcam în clasă. Mă aşezam solitar în banca mea şi aşteptam. În timpul acela mă gândeam mai mereu la ce-aş fi putut face dacă eram acasă. Cât aş fi putut sta în faţa calculatorului, cât aş fi putut dormi fără să aud glasul strident al părinţilor care mă grăbeau. Dar când profesorul intra, toate aceste gânduri dispăreau. Scoteam uşor tema şi o împingeam mai în faţă. Cu sufletul la gură aşteptam minute în şir parcă, răspunsul. Prin mintea mea se perindau tot felul de gânduri care mai de care mai negre. Patru sau şi mai rău doi! Într-un sfârşit venea şi răspunsul. Uneori opt, alteori nouă. Da, îmi spuneam, e bine şi aşa. Şi totuşi erau zile în care profesorul, mai emoţionat decât mine, anunţa, zece!

Unde s-au dus acele zile? Cum de astăzi în loc să mă gândesc la stolurile de porumbei care treceau voios pe lângă ferestrele noastre, îmi vin în minte doar reacţiile de la chimie sau uneori, doar conjugările la latină. În aceste zile toride de vară, nu mai stau cu sufletul la gură când profesorul îşi aruncă ochii peste tema mea, parcă anunţul odată exaltant, zece, nu mă mai încântă atât de tare. Îmi amintesc cum îmi juca inima de bucurie la auzul acelor două silabe, ze-ce. Parcă timpul se oprea pentru un moment şi o parte din mine înflorea ca narcisele primăverii. Dar acum, ridic ochii, zâmbesc şi cad în nostalgiile mele.

Au trecut atât de repede, poate prea repde acele vremuri îndepărtate. Poate că odată cu timpul am crescut şi lucrurile mărunte nu mă mai încântă ca odinioara. Parcă nu mai salt de bucurie când sunt felicitat, parcă nu mai izbucnesc în lacrimi când sunt dojenit, parcă nu mai sunt cuprins de acea nelinişte molipsitoare când ţin creta în mână. Parcă rămân tot mai stingher odată cu trecerea timpului.

Atât de repede au trecut clipele acelea de bucurie. Şcoala generala a însemnat pentru mine un mister continuu. Un tunel care avea o luminiţă la capăt, dar capătul îmi părea de la an la an tot mai departe. Şi acum, când am ajuns la destinaţie, când suntem liceeni, ne uităm înapoi şi ne gândim la toate lucrurile pe care le-am pierdut odată cu timpul. Acum ne spun profesorii că am crescut, că am ajuns la liceu. Ne spun că-l vom lăsa pe Ion Creangă pentru Marin Preda, ne spun că de acum în colo Camil Petrescu îi va înlocui pe Fraţi Grim şi că Cenuşăreasa îi va face loc lui Moromete.

Când am păşit pentru prima dată în clasa a VIII-a n-am realizat cât îmi va lipsi. Am crezut că mai am un an şi termin. Mă uitam la copii mai mari, la liceeni, cum ieşeau înaintea noastră de la ore cu un zâmbet cum nu se poate de larg. Îi vedeam liberi şi cred că asta m-a atras. Cred că această libertate la care încă nici nu visasem m-a făcut să uit de bucuriile anilor de şcoală. Pentru mine n-au mai contat păsărelele, n-au mai contat razele soarelui care nu întârziau să mă trezească dimineaţă de dimineaţă, au contat doar orele tărzii ale prânzului, când din banca mea auzeam strigătele de bucurie ale lor, ale celor mai mari.

Şi acum în ultimele clipe, când sala se va ridica în picioare, când luminile se vor aprinde, când glasurile noastre vor vesti la unison “Gaudeamus igitur / Juvenes dum sumus”, atunci vom fi plecaţi deja. Plecaţi într-o lume străină pe care n-am mai cunoscut-o vreodată. Când ultimul clopoţel va răsuna solidar, când uşile şcolii se vor închide în spatele nostru, vom fi liceeni. Şi odată cu asta vom încheia un capitol din viaţa noastră şi vom deschide un altul.

Dacă aş putea, cred că m-aş întoarce. Doar pentru un moment aş vrea să revăd stolul de păsărele care trece pe lângă fereastra mea, măcar pentru o clipă să mai simt căldura razelor de soare cum se prelinge suav pe obrazul meu. Ce n-aş da ca măcar o singură dată să mai aud acele două silabe şi să mă bucur cum o făceam odinioară. Zece! Şi să izbucnesc în urale, zece, şi să trec prin acele emoţii copleşitoare, zece şi să mă simt pentru o ultimă oară şcolar, zece, zece şi din nou zece!

De la an la an parcă, dascalii ne spuneau acelaşi lucru, ne spuneau că suntem încă mici şi că n-avem de unde şti greutăţile unui licean. Pe atunci, noi n-aveam greutăţi, aveam doar bucurii şi tristeţi, doar reuşite şi resemnări. Bucuriile erau stolurile de păsărele şi razele soarelui care treceau falnic pe lângă noi, tristeţile au fost notele mici pe care le primeam. Reuşitele se-ntrezăreau în acele două silabe, iar resemnările, ele luau fiinţă prin orele târzii ale prânzului când ascultam pe fereastră goana lipsită de griji a celor mai mari.

O clasă este doar o sală. Doar o încăpere în care noi învăţam. Deschideam uşor uşa, schiţam un zâmbet firav către colegi şi ne aşezam. Cât eram la locul nostru fiecare cădea în gândurile sale. Unii se gândeau la temele lor, alţii la faptul că nu le aveau şi mai erau unii care nu se gândeau la nimic. Se uitau resemnaţi pe la pietonii nepăsători care treceau prin faţa ferestrelor noastre. Dar când profesorul intra în clasă asemenea unui resort, asemenea unui pluton de infanterie tâşneam în picioare. Cât îi bucura asta! Se citea în ochii lor acea exaltare pe care o simţeam şi noi de fiecare data când rosteau acele silabe, dar ei oare ce simţeau atunci?

Un singur lucru mai este de zis. Acum ar trebui să vorbesc şi despre profesorii mei. În câte cuvinte i-aş putea descrie, înţelepţi, glumeţi, înţelegători, blânzi... Atâtea şi atâtea calităţi pe care au încercat să ni le insufle şi nouă. Intrau în clasă afişând mereu un zâmbet molipsitor şi o privire adâncă, mai adâncă decât ne puteam noi imagina.

Dar acum, toate astea au rămas doar în amintirile noastre. Zilele brumării de toamnă, momentul de exaltare la auzul celor două silabe, zâmbetul profesorilor, stolurile de păsărele care treceau pe lângă noi, razele soarelui care ne sculau dimineţă de dmineaţă şi în ultimă instanţă acel Gaudeamus Igitur, ultimul nostru moment ca elevi. De acum nu mai suntem elevi, suntem liceeni, cu bucurii şi împliniri, cu dezamăgiri şi înfrângeri, dar cu siguranţă liceeni. Am aruncat pălăriile, au căzut...Gata... Liceeni!

Articol dedicat diriginţilor mei:

Victor Diacicov şi Cristina Păunescu 

sâmbătă, 6 iunie 2009

Lituania - Romania - alta melodie, acelasi dans -

Am invins! Nationala tarii noastre s-a impus in fata Lituaniei in deplasare cu scorul de 1-0. Noi am prestat un joc bun, cu multe faze de poarta si cu o posesie net superioara, insa voi, dragi cititori, o sa spuneti, bun domne, dar daca am jucat asa bine de ce nu am dat mai multe goluri? Unii ar raspunde simplu, asa a fost sa fie, altii ar spune ca atat am vrut, dar eu inclin sa cred ca acest meci ca oricare altul are rolul lui. De pilda, primul meci al lui Piturca, cu Franta parca, s-a terminat la egalitate. Selectionerul a fost intens laudat, ca si Razvan Lucescu in aceste momente, si peste ceva timp huiduit, injurat, scuipat si asa mai departe. Aici vroiam sa ajung. Aproape toti selectionerii Romaniei la debut au obtinut victorii in meciuri relativ importante pentru soarta noastra, insa la final de mandat toti si-au bagat... banii-n portofel si au pierdut mai de fiecare data impotriva unor desculti. Nu vreau sa-l elogiez acum pe Razvan, insa nu trebuie sa uitam din ce familie provine. Familia Lucescu a aratat in nenumarate randuri, prin Mircea mai ales, ca munceste si ca nu se lasa orice ar fi. Daca va mai amintiti, dragi cititori, ce a facut Mircea Lucescu la Corvinul. A luat o echipa din divizia B (ca asa era pe vremea aia structurat fotbalul romanesc) si a adus-o pe locul 5 in campionat in conditiile in care Dinamo, Steaua, Universitatea Craiova si alte cluburi de traditie imparteau mai mereu primele 6 pozitii. Pe langa postul de antrenor / jucator pe care il ocupa la Corvinul, Mircea Lucescu soca prin nenumaratele sale prezente la echipa nationala chiar daca era trecut bine de 30 de ani. Asta ne spune un singur lucru, ne spune ca familia Lucescu stie fotbal. Am primit si confirmarea acum cateva saptamani la finala Cupei Uefa cand o echipa construita de la 0 de antrenorul amintit mai sus a reusit sa se impuna in fata lui Werder Bremen care, intre noi fie vorba, stie fotbal.

Va rezista Razvan Lucescu la nationala mai mult decat a facut-o Piturca? Va conta aceasta victorie peste ani atunci cand se va afla in fata unei gloate de suporteri insetati de sange care cer explicatii pentru esecul de la Viena sau pentru egalul de la Salonic? Un lucru este cert insa, Romania are un nou selectioner care a debutat cu o victorie, sa vedem insa cum isi va incheia mandatul.

luni, 25 mai 2009

Fuziuni in fotbal - nucleul valorii -

Dupa modelul haideti sa ne infratim frateste Gigi Becali lanseaza bomba, vrea sa faca o fuziune intre cluburile Steaua si Unirea Urziceni. In alta ordine de ide, baciul doreste sa ia palmaresul si angajatii ambelor cluburi si sa le puna impreuna, obtinand o salata de valori fotbalistice sterse puse laolalta cu un sistem bine gandit de joc. Ce-ar iesi de aici? Pai, in primul rand, Steaua joaca in Liga Campionilor in locul Unirii. Dupa un sezon catastrofal, formatia din Ghencea, aflata in acest moment pe locul al saptelea in campionat, (un loc in care Europa se vede de la televizor) va evolua sau mai degraba involua in Champions League. Hai ca asta m-a dat gata!

Este sau nu legala intentia Iluminatului? In teorie, doua societati comerciale pe actiuni pot fuziona, dar practica ne omoara. UEFA nici nu vrea sa auda de intentia dansului si spune ca odata cu aceasta uniune ambele cluburi vor fi excluse din circuitul european pentru sezonul respectiv. Ca sa spune lucrurilor pe nume, daca Becali reuseste, un sistem bine gandit de joc va fi aruncat la gunoi, iar dansul va face ca de obicei echipa. 

Am pastrat cireasa de pe tort sau bomboana de pe coliva, depinde cum interpretati, la final. Actionarul principal la clubului FC Vaslui, Adrian Porumboiu, declara ca, stiu suspansul va omoara, daca Steaua fuzioneaza cu Unirea de ce sa nu uneasca si el pe Vaslui si pe Craiova obtinand astfel un nou club numit Oltenia Terra Moldova. Se vede ca dansul are umor, sa vedem insa daca Razboinicul Luminii vorbeste serios. La cum il cunoastem, nimic nu ne-ar mai surprinde, nici chiar participarea Stelei in Liga Campionilor in postura de campioni.

vineri, 22 mai 2009

Cu tramvaiul la pas

Du-ma acasa mai tramvai
Zi si noapte tremurai,
Azi lansez un slagar nou,
Du-ma acasa mai metrou...
Probabil va intrebati de ce am ales acest titlu pe cat de neinteresant pe atat de neimportant. Totusi vietile noastre sunt influentate zi de zi de acesti monstrii din tabla care pe langa faptul ca ocupa jumatate din carosabil au ajuns sa-si aduca nefericitii calatori la disperare. Nu-mi pot explica de ce se intampla, insa urmatorul fenomen a luat amploare in Bucuresti. Majoritatea automobilelor care circula pe soselele oraselului nostru invadeaza liniile de tramvai in cautare de cale libera sa inainteze. Ca urmare a acestui fapt tramvaiele se blocheze si cu ele sute de suflete care privesc entuziasti cum intarzie la serviciu. De ce se intampla asta? Orice sofer ar raspunde, pai domne, pentru ca n-avem spatiu, pentru ca orasul e aglomerat. Si ce poti sa faci? Cum sa nu-i dai dreptate unui om care sta cate o ora ca sa ajunga de la Universitate la Piata Victorie? Cum sa nu te revolti si sa spui ca nu-i normal cand vezi ca ambulantele nu pot ajunge la pacienti pentru ca e blocaj in trafic? Solutia este autostrada aeriana a domnului Oprescu, un proiect aproape mitic care se deruleaza ca toti ceilalti kilometri fictivi de autostrada pe care ii tot construim 10 ani incoace.  Acest concept de autostrada supsendata se trage de pe mapamondul american. Doua lucruri ne disting pe noi romanii de ei, primul fiind lipsa chefului de munca, iar al doilea infaptuindu-se in minunata dare de mana a autoritatilor cand vine vorba de bani publici. La cate proiecte in desfasurare incep (si raman vesnic "in desfasurare") nimic nu ne mai mira. Mai are sens, se intreaba unii. Eu spun ca da, de ce n-ar mai avea? Cum ar fi sa te scoli intr-o dimineata sa-ti duci nepotii in parc si sa spui:
Constructia autostrazii asteia a inceput de cand eram eu ca tine!

duminică, 17 mai 2009

Noaptea alba a muzeelor - Alegerea corecta -

Am fost surprins ca aseara nu am fost singurul nebun care a iesit la plimbare prin muzeele Bucurestiului. Cu sau fara Eurovision, cu sau fara meciuri la televizor, de la mic la mare, bucurestenii au populat strazile oraselului nostru care de obice adormea pe la miezul noptii. Muzeul de Geologie a gazduit un spectacol ca in fiecare an, promovand de data aceasta cultura dobrogeana. Un lucru extraordinar daca ma intrebati pe mine. Atmosfera a fost electrizanta, publicul izbucnind in urale la fiecare dans sau cantec, la fiecare prezentare, la fiecare propozitie, la fiecare cuvant. Dupa ce am incheiat turul acestui muzeu m-am indreptat spre casa maestrului George Enescu, un loc extraordinar de vizitat, o adevarata capodopera a arhitecturii care avea in vitrinele-i subtiri, prima vioara a faimosului compozitor, primul sau pian, prima sa partitura, primul sau portret si multe altele. Insa atractia serii a constat in concertele organizate din doua in doua ore chiar in camera de zi. Am fost uluit, poate de eleganta incaperii, poate de frumusetea instrumentelor, poate de sunetul sublim care a ridicat sala in picioare minute in sir. Penultima oprire m-a gasit la Muzeul National de Arta care anunta ceva nemaivazut. Picturile urmau sa recite poezii. Poezii care veneau, nu stii de unde, dar ajungeau la tine cu eleganta unui porumbel calator. Insa, n-am fost singurul atras de aceasta minunatie. Curtea Palatului Regal a devenit neincapatoare pentru miile de oameni gata sa stea la cozi oricat era nevoie pentru a prinde si ei macar cateva minute din acest spectacol unic. N-am rezistat. Am mers mai departe catre ultima oprire a traseului meu, Muzeul National Tehnic. O alegorie incantatoare a tot ce inseamna tehnica. Ghizii au fost destul de marinimosi incat sa ne permita sa ne delectam cu nenumaratele simfonii compuse de crema masinilor de epoca. A fost ceva extraordinar...

Acum insa ajung la partea care merita spusa, ajung la cel care a stat in umbra acestei seri extraordinare. Nimic nu este inca oficial, dar inclin sa cred ca Oprescu a reusit. A reusit sa convinga 12 muzee sa isi deschida portile pentru o noapte gratuit. A reusit sa convinga RATB-ul sa puna la dispozitie curse speciale gratuite intre muzeele incluse in circuit. Cel mai important insa, a reusit sa scoata din casa o societate obosita, plictisita si neputiincioasa. In alta ordine de idei, cred ca am facut cu totii alegerea corecta!

joi, 7 mai 2009

Teza cu subiect unic - Caragiale pana la capat -

Astazi elevii de clasa a VII-a si a VIII-a au sustinut teza cu subiect unic la limba si literatura romana. Totul decurge bine in prima faza, subiectele ajung la scoli, profesorii ajung in scoli, iar elevii ajung in salile de examen. Dar ce sa vezi, din primele 10 minute apar nedumeriri, susoteli. "Ba, e Ghita Nitescu sau Nita Ghitescu?". Intrebarea foarte pertinenta adresata de elevi. Textul de la subiectul I este gresit din pacate pentru elevii de clasa a VIII-a. S-au strecurat doua erori, pe cat de mici pe atat de importante. A treia replica a dialogului a fost: "Domnul Ghita Nitescu", cand trebuia sa fie exact invers, adica: "Domnul Nita Ghitescu". Pai domnule, aceasta replica schimba capital intreg textul, deci intreg comentariul. Ce sa inteleaga un elev sub stresul examenului dintr-un text gresit? Normal, ca se ia dupa replica centrala a textului, chiar aia gresita in cazul nostru. Si apoi, ce daca e gresita? Totul se va "rezolva" cum ne-a obisnuit inspectoratul in fiecare an, in care subiectele au fost gresite la Capacitate sau BAC.

Acum insa nimeni nu a abordat problema care pe mine ma intriga. Domnule, cum isi permite un profesor de romana sa intre in timpul tezei peste elevi si sa spune ca textul este gresit. I-a incurcat si mai mult decat erau! Nu pot sa inteleg cum se incalca regulile astea, asa de pamplezir! Au intrat profesorii in nenumarate sali si le-au spus copiilor de greseala. Ce sa faca elevul? Se ia dupa profesor si acum tot ei, profesorii corectori, incep sa zica, pai daca ar fi interpretat cum era scris in text nu s-ar fi intamplat nimic. Cert este ca sesiunea asta de teza s-a incadrat perfect intr-o opera a lui Caragiale. Poate intr-O noapte furtunoasa...

duminică, 3 mai 2009

Evreii - Fotbalul romanesc - FRF

Ca tot omul am vrut si eu sa ma uit la meciul Dinamo - CFR sperand ca un arbitru strain va aduce de la sine un arbitraj corect. Totusi chiar inainte de meci ma intrebam, cum ii pedepsesti pe arbitrii straini daca gresesc? Nu-i mai lasi sa arbitreze in Liga 1 sau ce? Ii trimiti in Liga a treia? Ii amendezi, ce le faci? Bun, lasand asta la o parte, se face 9, deschid televizorul si incepe meciul. Jocul decurge bine, cu multe faze de poarta in prima repriza, dar cu niste decizii controversate la faulturi comise de ambele echipe. Minutul 14 il gaseste pe Bostina cu mingea la picior in careu, iar fundasul CFR-ului il faulteaza clar, fara ca arbitrul sa acorde penalty. Trecem peste, n-a fost aproape, n-a vazut. Ajungem la faza primului penalty-ul. Dupa parerea mea trebuie sa fi un arbitru sclipitor ca sa-ti dai seama ca sutul lui Danciulescu ajungea sa treaca peste stadion, deci niciun fel de pericol la poarta clujeana. Bun, zicem si la asta ca a fost sut spre poarta si ca fundasul ala a sarit cu mainile sus, deci decizie corecta. Rateaza Marius Niculae si ramane 0-0. Minutul 42 il gaseste pe Danciulescu singur cu portarul, dintr-o gafa de proportii a lui Alcantara. Deschide scorul Dinamo si la reluare atacantul clujului Kone este impins clar de Moti si cade in careu, din nou, fara penalty. Cum poti sa mai scuzi la asta, a fost la doi pasi de faza!!! Se termina prima repriza si parca l-a drogat cineva pe arbitru. Repriza secunda debuteaza cu decizii demne de cascadorii rasului atunci cand arbitrul da mingile la intamplare. Fault la Cristea, da fault pentru CFR, hands la Alcantara, da mingea tot CFR-ului. Probabil ca a gasit valiza in vestiar ca altfel nu-mi explic. Dupa o serie de decizii monumental de corect ajungem la celebrul minut 92. Niste mici imbranceli izbucnesc la poarta lui Dinamo, (nimic serios dupa parerea tuturor, pur si simplu s-au impins putin unii pe altii, asa e fotbalul mai sunt si nervi in derby-uri cu mize mari) iar acest Pierluigi Collina, acest Francis Marindin, incepe sa bubuie cartonasele rosii, trimitandu-i prematur la vestiare pe Tamas si pe Kone. Am uitat sa precizez ca dansul are o rata demna de cartea recordurilor, 16 cartonase rosii in 19 meciuri.

In concluzie, a fost un meci in care s-a jucat fotbal, dar un meci care a fost facut praf de catre arbitru. N-ar fi pentru prima data in Romania, dar ar fi pentru prima data cand un arbitru strain face ce face si mai ales cand un arbitru cu ecuson UEFA strica un meci in asa hal. N-am nimic cu Asaf Kenan poate ca la el acasa, unde Beitar Ierusalim este penalizata de mai mult de 20 de ori in 4 ani de catre federatie si tot castiga campionatul in detrimentul rivalei, se practica astfel de fotbal. Parca a fost din alta lume omul asta, nu imi explic ce cauta in circuitul european al arbitrilor un astfel de personaj. Hai sa fim serios, la noi in Romania s-au vazut greseli si mai mari, dar in circuitul UEFA nu se poate asa ceva. E impardonabil! Arbitrii straini am vrut si am primit niste rebuturi demne de Liga a 2-a. Sa se spele Lupescu si Prunea cu ei pe cap si astept cu nerabdare Steaua - Dinamo sa vad si eu arbitrajul, meciul nu cred ca va conta daca mai aduc un astfel de individ.