Ce s-a întamplat cu dimineţile brumării de toamnă când plecam cu un ghiozdan încărcat de cărţi, cu temele făcute şi cu uniforma călcată spre şcoală? Ce s-a întâmplat cu razele soarelui care se prelingeau uşor prin fereastra mea, vestind începerea unei noi zile? Au dispărut parcă. Îmi amintesc cum în fiecare dimineaţă susurul lin al păsărelelor mă trezea. Mă ridicam bombănind, implorând parcă soarele să apună. Apoi plecam. Mergeam încovoiat de ghiozdanul greu, de somn, dar totuşi continuam să merg. Nu ştiu de ce o făceam. Poate din cauza celorlalţi elevi de pe stradă, poate că era prea târziu să mă mai întorc, sau poate că mă gândeam la ce aveau sa-mi mai spună profesorii şi astăzi.
Ajungeam la şcoală, intram pe poartă şi urcam în clasă. Mă aşezam solitar în banca mea şi aşteptam. În timpul acela mă gândeam mai mereu la ce-aş fi putut face dacă eram acasă. Cât aş fi putut sta în faţa calculatorului, cât aş fi putut dormi fără să aud glasul strident al părinţilor care mă grăbeau. Dar când profesorul intra, toate aceste gânduri dispăreau. Scoteam uşor tema şi o împingeam mai în faţă. Cu sufletul la gură aşteptam minute în şir parcă, răspunsul. Prin mintea mea se perindau tot felul de gânduri care mai de care mai negre. Patru sau şi mai rău doi! Într-un sfârşit venea şi răspunsul. Uneori opt, alteori nouă. Da, îmi spuneam, e bine şi aşa. Şi totuşi erau zile în care profesorul, mai emoţionat decât mine, anunţa, zece!
Unde s-au dus acele zile? Cum de astăzi în loc să mă gândesc la stolurile de porumbei care treceau voios pe lângă ferestrele noastre, îmi vin în minte doar reacţiile de la chimie sau uneori, doar conjugările la latină. În aceste zile toride de vară, nu mai stau cu sufletul la gură când profesorul îşi aruncă ochii peste tema mea, parcă anunţul odată exaltant, zece, nu mă mai încântă atât de tare. Îmi amintesc cum îmi juca inima de bucurie la auzul acelor două silabe, ze-ce. Parcă timpul se oprea pentru un moment şi o parte din mine înflorea ca narcisele primăverii. Dar acum, ridic ochii, zâmbesc şi cad în nostalgiile mele.
Au trecut atât de repede, poate prea repde acele vremuri îndepărtate. Poate că odată cu timpul am crescut şi lucrurile mărunte nu mă mai încântă ca odinioara. Parcă nu mai salt de bucurie când sunt felicitat, parcă nu mai izbucnesc în lacrimi când sunt dojenit, parcă nu mai sunt cuprins de acea nelinişte molipsitoare când ţin creta în mână. Parcă rămân tot mai stingher odată cu trecerea timpului.
Atât de repede au trecut clipele acelea de bucurie. Şcoala generala a însemnat pentru mine un mister continuu. Un tunel care avea o luminiţă la capăt, dar capătul îmi părea de la an la an tot mai departe. Şi acum, când am ajuns la destinaţie, când suntem liceeni, ne uităm înapoi şi ne gândim la toate lucrurile pe care le-am pierdut odată cu timpul. Acum ne spun profesorii că am crescut, că am ajuns la liceu. Ne spun că-l vom lăsa pe Ion Creangă pentru Marin Preda, ne spun că de acum în colo Camil Petrescu îi va înlocui pe Fraţi Grim şi că Cenuşăreasa îi va face loc lui Moromete.
Când am păşit pentru prima dată în clasa a VIII-a n-am realizat cât îmi va lipsi. Am crezut că mai am un an şi termin. Mă uitam la copii mai mari, la liceeni, cum ieşeau înaintea noastră de la ore cu un zâmbet cum nu se poate de larg. Îi vedeam liberi şi cred că asta m-a atras. Cred că această libertate la care încă nici nu visasem m-a făcut să uit de bucuriile anilor de şcoală. Pentru mine n-au mai contat păsărelele, n-au mai contat razele soarelui care nu întârziau să mă trezească dimineaţă de dimineaţă, au contat doar orele tărzii ale prânzului, când din banca mea auzeam strigătele de bucurie ale lor, ale celor mai mari.
Şi acum în ultimele clipe, când sala se va ridica în picioare, când luminile se vor aprinde, când glasurile noastre vor vesti la unison “Gaudeamus igitur / Juvenes dum sumus”, atunci vom fi plecaţi deja. Plecaţi într-o lume străină pe care n-am mai cunoscut-o vreodată. Când ultimul clopoţel va răsuna solidar, când uşile şcolii se vor închide în spatele nostru, vom fi liceeni. Şi odată cu asta vom încheia un capitol din viaţa noastră şi vom deschide un altul.
De la an la an parcă, dascalii ne spuneau acelaşi lucru, ne spuneau că suntem încă mici şi că n-avem de unde şti greutăţile unui licean. Pe atunci, noi n-aveam greutăţi, aveam doar bucurii şi tristeţi, doar reuşite şi resemnări. Bucuriile erau stolurile de păsărele şi razele soarelui care treceau falnic pe lângă noi, tristeţile au fost notele mici pe care le primeam. Reuşitele se-ntrezăreau în acele două silabe, iar resemnările, ele luau fiinţă prin orele târzii ale prânzului când ascultam pe fereastră goana lipsită de griji a celor mai mari.
O clasă este doar o sală. Doar o încăpere în care noi învăţam. Deschideam uşor uşa, schiţam un zâmbet firav către colegi şi ne aşezam. Cât eram la locul nostru fiecare cădea în gândurile sale. Unii se gândeau la temele lor, alţii la faptul că nu le aveau şi mai erau unii care nu se gândeau la nimic. Se uitau resemnaţi pe la pietonii nepăsători care treceau prin faţa ferestrelor noastre. Dar când profesorul intra în clasă asemenea unui resort, asemenea unui pluton de infanterie tâşneam în picioare. Cât îi bucura asta! Se citea în ochii lor acea exaltare pe care o simţeam şi noi de fiecare data când rosteau acele silabe, dar ei oare ce simţeau atunci?
Un singur lucru mai este de zis. Acum ar trebui să vorbesc şi despre profesorii mei. În câte cuvinte i-aş putea descrie, înţelepţi, glumeţi, înţelegători, blânzi... Atâtea şi atâtea calităţi pe care au încercat să ni le insufle şi nouă. Intrau în clasă afişând mereu un zâmbet molipsitor şi o privire adâncă, mai adâncă decât ne puteam noi imagina.
Dar acum, toate astea au rămas doar în amintirile noastre. Zilele brumării de toamnă, momentul de exaltare la auzul celor două silabe, zâmbetul profesorilor, stolurile de păsărele care treceau pe lângă noi, razele soarelui care ne sculau dimineţă de dmineaţă şi în ultimă instanţă acel Gaudeamus Igitur, ultimul nostru moment ca elevi. De acum nu mai suntem elevi, suntem liceeni, cu bucurii şi împliniri, cu dezamăgiri şi înfrângeri, dar cu siguranţă liceeni. Am aruncat pălăriile, au căzut...Gata... Liceeni!
Articol dedicat diriginţilor mei:
Victor Diacicov şi Cristina Păunescu
