Am impresia că era F...

Odată cu ultimul articol şi ţinând cont de rezultatele de aseară, m-am tot gândit cum s-o dreg, cum să nu mă fac de ruşine în faţa ta, dragă cititorule. Uite că revin mai repede decât am prevăzut cu următoarea istorisire prin care voi încerca să explic de ce, din cauza cui şi mai ales ce e de făcut pentru a ocoli dezastrul. Voi veţi scuipa în monitor, mă veţi înjura de 2 sau chiar 3 ori şi veţi spune, ia uite-l şi pe-asta, se dă mare la apă mică. Ce mai, trebuie să fiu de acord! Am intrat cu capul înainte, probabil îmbătat de acel rezultat grandios al Unirii fără să mă gândesc că în eventualitatea în care Varga şi compania au evoluat şi s-au încălţat cu nişte bascheţi nike de ultimă generaţie, restul, vor fi tot nişte echipe de desculţi care după meciurile de aseară au devenit ciuca unei bătăi perpetue de joc.

Dar în acea dimineaţă de joi, soarele, ascuns printre nori (n-a fost soarele a fost ceasul) m-a trezit şi de, dacă tot eram acolo, aproape m-am îndreptat spre şcoală. Ajuns acolo m-am salutat cu tovară... domnul profesor de fizică şi acesta şi-a exprimat abundent optimismul pentru meciurile din acea minunată şi înstelată seara. "Aaaa, păi cum să nu-i batem, Dinamo face cel puţin un egal, iar Steaua îi trimite p-ăia la culcare din primele minute". Gura mea de jurnalist imparţial şi de regulă pesimist a atins gresia proaspăt lustruită şi în sinea mea am zis că dânsul n-a băut cafeaua de dimineaţă sau dacă a băut-o, a pus prea mult zahăr în ea. I-am dat de înteles prin următoarea frază că scepticismul meu patologic şi simplul fapt că românii vor fi întodeauna români mă face să cred în nişte rezultate negative. "Ne scot turcaleţii fotbalul din cap, vedeţi dvs. diseară!". Şi-am plecat, lăsând în spatele meu, pe unul din ultimii oameni care încă mai credea în România.

Dacă stau bine să mă gândesc acest optimism exacerbat al unui popor care credea cu inima şi sufletul că putem să scoatem capul în lume, se datorează unui singur fenomen, unei singure echipe, unui singur rezultat. Moralul nostru a fost sus, prea sus parcă şi din acel perfid minut 32 ne-am izbit de un zid din beton. A început ploaia de goluri pe Ali Sami Yen şi odată cu ea ultimele picături de sânge de român se scurgeau încet, încet, în abis. 4-0 şi antrenorul Ion Marin îşi compunea deja demisia, dar stai, uite, N'Doye trage, portarul e la pământ, a intrat! Degeaba, ce să intre, un scâncet nebun al unui om care n-a înţeles că totul s-a terminat. Steaua pierduse deja cu 1-0, CFR-ul era însetat de sânge, atacând nebuneşte o baricadă impenetrabilă care apăra un 2-0 confortabil, iar Dinamo se juca cu ocaziile la un 4-1 şcolăresc pe un stadion care huruia datorită publicului. Energia pe care o transmiteau oamenii aceia era extraordinară şi asta ne-a bătut. Am avut şi noi ocazii peste ocazii, din toate poziţiile, din toate unghiurile, însă străinii au fost mai buni. Şi noi am avut străini, pe Moreno, pe Nuno Claro, dar ei i-au avut pe-ai lor, pe Elano, pe Roberto Carlos, pe Kewell. Mai e nevoie de ceva? Uite diferenţa! Care diferenţă? Mai bine spus, care din ele?

Închei acest articol prin a întinde un deget tacticos către vinovat. Vinovat? Nu, nu este doar unul, sunt mai mulţi, dar asemenea unui comandant pe câmpul de luptă care pierde ruşinos bătălia sau mai bine zis războiul (!!!), n-are cum să plaseze vina asupra sergentului ambiţios. În situaţia aceasta însă, toţi sunt de vină şi prin toţi mă refer la ei, la cei care au avut de-a face cu o droia de bani pe care au cheltuit-o pe mizilcuri. Ei au alungat suporterii de la stadion, ei i-au dispreţuit şi în ultimă înstanţă, ei i-au dezamăgit. Dar de, nu degeaba pe 22 octombrie este ziua lui Mircea Sandu.

Când nesimţirea exagerează, o numim indiferenţă. Dar când ultima este în exces, se frizează... regnul mineral.

- Costel Zăgan -

F de la ce?

Multe cuvinte încep cu litera F, fantastic, fabulos, fenomenal şi pe lângă acestea mai avem şi o expresie, "fără cuvinte". Aşa am rămas cu toţii după rezultatul Unirii Urziceni de aseară. Dar parcă nu victoria este importantă, ci felul în care am obţinut-o. Dacă stăm bine să ne gândim, atunci când mai ciupeam câte o victorie în deplasare dârdâiam de frică pentru returul de acasă, "Vai, domne, vin ăştia să ne snopească-n bătaie la noi acasă." Însă eu cel puţin, după meciul de aseară nu mai simt aceiaşi frică. Motivul îl veţi după cum urmează. Noi i-am dominat pe ei şi mai mult, nu am ciupit victoria, am muncit-o şi am obţinut-o pe drept. Fără miracole, fără greşeli de arbitraj şi mai ales fără "Culio", care îţi rezolvă un meci cap coadă şi apoi nu face nimic tot sezonul. Unirea este o echipă constantă care munceşte şi vrea să joace fotbal. Diferenţă dintre oastea "Bursucului" şi restul echipelor din Liga 1 este norocul. Dinamo, Steaua, Rapidul, acestor echipe le pică norocul din cer precum mărul în capul lui Newton. Unirea însă îşi face singură norocul, îl fabrică parcă.

La Dan Petrescu ştii în mod sigur un lucru, în vocabularul lui nu există cuvântul "capitulare". El nu se predă, nu spune niciodată că totul este pierdut. A fost condus din minutul 2 cu 1-0, colac peste pupăză, în deplasare şi a acţionat decisiv. Niciun antrenor din România de la Mircea Lucescu încoace nu şi-a mai recunoscut greşeala, Bursucul a făcut-o aseară. A schimbat ce a văzut că nu merge, a dat la o parte tot ceea ce înseamnă subiectivitate şi a văzut acest meci obiectiv, fără suflul patronului în ceafă, Dan Petrescu a creat un sistem de joc european. Mulţi mă întreabă cum arată acest Bucşaru, mai mulţi însă mă întreabă cine este (!!!). Succesul Unirii de aseară se datorează şi acestui fapt.

Din tot acest meci demn de o cupă europeană un singur lucru mi-a rămas ferm întipărit în minte. Nu cred că l-am mai văzut pe Walter Smith coborând pe banca de rezerve de la acel meci memorabil pierdut cu Hearts în finala Cupei Scoţiei din 1998. Aseară însă, "Bursucul" l-a adus înapoi pe bancă, înapoi între muritori. Acolo însă, în lumea în care fotbalul este apreciat, Smith nu va fi târât prin noroaie, nu va fi învinuit pentru înfrângere, va fi încurajat şi susţinut de toţi, de la primul suporter al lui Rangers până la cel mai înfocat fan de la Celtic.

Asta era diferenţa dintre noi şi ei. La noi Dinamo, Steaua şi Rapidul se află încleştaţi într-o perpetua luptă în mocirlă. Scandaluri peste scandaluri şi rezultate aproape de 0. La Unirea e altfel şi pentru asta trebuie să-i mulţumim lui Bucşaru, pentru că el a înteles esenţialul. Pentru a forma o echipă cu pretenţii, trebuie să ai un antrenor bun, iar el să fie lăsat să fie bun.

"Fotbalul e ca televizorul: mulţi se uită, puţini pricep!"

- Petre Deselnicu - 

Veni, Vidi, Vici !

Azi in ediţia specială de la 17 - 19, emisiunea "Suntem în direct" bate toate audienţele pe posturile de radio transmise pe internet. Pe lângă aceasta, am fost urmărţi de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării şi de alte organizaţii guvernamentale cât şi non-guvernamentale din România. Chat-ul emisiunii a fost blocat pentru 10 minute datorită afluenţei enorme de mesaje. Vreau să-i mulţumesc Dyei (Dianei Prepeliţă) pentru că mi-a fost invitată astăzi şi pentru ca a punctat nu mai puţin de 5 momente muzicale, live, interpretate de-a-dreptul magistral. Mulţumesc mult tuturor ascultătorilor !!!

Un actor nu moare niciodata

Un actor nu moare niciodată, atâta vreme cât rămâne în inimile spectatorilor săi. Nicu Constantin se stinge din viaţă pe 15 septembrie 2009. Un om cât o mie de cuvinte, un artist desăvârşit. Se zice de obicei că la 70 de ani, ai trăit cât ai avut de trăit, ai jucat cât ai avut de jucat. El însă a fost mereu proaspăt în spectacolele lui, mereu tânăr, mereu în putere.  Spectatorii au avut nevoie de Nicu la fel de mult cât şi el a avut nevoie de ei. Le descreţea minţile, aşa-i plăcea să spună, iar ei, îi dădeau cea mai de preţ răsplată pentru un actor, ovaţiile.  Cu timpul însă lumea îl va uita, nedrepţi, cât de nedrepţi.

Un alt actor spunea odată că cei mai buni dintre noi rămân ascunşi, mai spunea că publicul trebuie să-i descopere, să-i preţuiască şi să-i ţină minte. Laura Stoica, Ştefan Bănică senior, Florian Pitiş, acestea sunt doar câteva exemple de nestemate. Nestemate uitate, dacă mă gândesc bine, nestemate nedescoperite încă. Lumea largă n-a auzit de ei, doar noi, doar cei care încă fredonează melancolic "Un actor grăbit" sau "Sfârşitul nu-i aici" îi mai au întipăriţi în suflete.

Un cuvânt pentru ei însemna o emoţie, o trăire era pe cât de adâncă, pe atât de sinceră. Pentru noi însemna o descătuşare. Fiecare cuvinţel, fiecare sunet care le ieşea din gâtlej ne întipărea câte o amintire. Acestea erau frânturi din sufletele lor. Ni le dăruiau, zi de zi, spectacol după spectacol; bucuroşi sau trişti, doborâţi sau nu, urcau pe scena cu aceiaşi bucurie fie că era sala plină, fie că un singur ins stingher le mai asculta glasurile. Au fost, sunt şi vor fi nişte artişti adevăraţi. Ca în basmele lui Petre Ispirescu ei căutau viaţa fără de moarte, au gasit-o în noi.

Opera de arta îşi capătă existenţa sa relativ independentă, prin transferarea unui conţinut sufletesc într-un material concret, etern.

- Panait Cerna -

Articol dedicat unor simpli anonimi:

- Florian Pitiş,

- Laura Stoica,

- Ştefan Bănică,

- Gil Dobrică,

- Nicu Constantin

Rândurile următoare, libere, sunt pentru cei ce n-au fost amintiţi, dar nici ei nu au fost şi nu vor fi uitaţi ! 

Dumnezeu să-i odihnească, pe ei, pe anonimi, cu aceiaşi dăruire

cu care urcau pe scenă...

-                                           

-                                           

-                                           

-                                           

-                                           

-                                           

România este ţara în care portarii au simţul răspunderii

Istorisirea de astăzi se leagă în mare de un fenomen, şi anume plictiseala. Ce să-i faci, asta este, fiecare portar, sau şef de obiectiv cum le place lor să fie amintiţi, este acaparat de acest fenomen care se plimbă din floare în floare prin mai toate instituţiile publice din România. Eram în trecere pe la o televiziune căreia nu-i voi aminti numele şi la poartă am fost martorul unei scene pe care rar o vezi. Un gardian dolofan şi pe semne plin de zel se certa de zor cu un individ. Motivul, persoana în cauză pretindea că este directorul instituţiei, dar şi-a uitat legitimaţia acasă. Şi dăi, şi luptă, că eu sunt boul care te-a angajat nărodule. Orice spunea individul, paznicul repeta: "Poţi să fi şi Băsescu, fără legitimaţie nu intri". Şi nu s-a lasat străjerul până când exasperat directorul a sunat în redacţie să vină cineva să-l ia. 

Eu personal l-aş fi premiat pe soldăţelul de tinichea în cauză pentru că a făcut ceva ce mulţi încearcă în România, dar fără succes, s-a impus.  Din păcate însă găsim şi un alt tip de paznici, îi voi numi "mârlanus bădăranus". Această specie îşi marchează teritoriul folosind cojile seminţelor ingerate. Mirosul pătrunzător de tărie pe care îl afişează este menit să ţină prădătorii la distanţă. Interacţiunea cu această făptură se face prin limbajul semnelor, datorită unei alte forme de protecţie. Mârlanus bădăranus poarta la el un casetofon voluminos din care răsună acorduri de manele la sonor maxim, acesta conturând sfârşitul fiecărui vers cu regurgitări apăsate şi răcnete destinate auzului propriu. Specia amintită mai sus este observată mai mereu în haită, un grup unit care sare în ajutorul fiecărui membru atunci când este ameninţat de o fiinţă ostilă. Experţii nu au reuşit să stabilească până la momentul acesta, modul prin care mârlanus bădăranus îşi perpetuează existenţa, având în vedere faptul că numărul exemplarelor a crescut simţitor de la data lansării celor mai recente discuri de muzică buna.

România te iubim

Încep acest articol prin a aduce un omagiu ţărişoarei mele. Românica noastră este cea mai frumoasă întindere de pământ de pe tot mapamondul. Mare păcat însă că este condusă de oameni incapabili, de hoţi, de avari şi mai ales de oameni care au impresia ca drumul se asfaltează singur, că spitalul se modernizează fără ajutor şi că ţara merge bine oricum. Din păcate, am să-i contrazic pe dânşii, ţara nu se conduce singură, ţara are nevoie de o mână de oameni capabili. Ştiu la ce vă gândiţi şi voi dezaproba din start, nu doresc să candidez la vreo funcţie cu greutate din România. 

După această introducere sugestivă voi aborda tema acestei zile toride de august. Ieri dimineaţă am plecat de la Mangalia, locul de desfăşurare al festivalului Calatis pentru că trebuia să ajung la radio în timp util ca să-mi pot începe emisiunea zilnică. Surpriză însă, cele 2 ore şi 30 de minute, timpul record stabilit la dus, s-au triplat, astfel eu ajungând în faţa casei radio la orele 17 şi 30 de minute, cu exact jumătate de oră înainte de începerea emisiei. Să nu vă gândiţi că m-am oprit pe nu ştiu unde, nu dragi cititori, acest maraton s-a desfăşurat fără pauză pe drumurile aglomerate, prăfuite şi neasfaltate ale tărişoarei noastre. 

Vă întrebaţi acum de ce n-am mers pe autostradă, raspunsul meu la această întrebare se întrezăreşte în rândurile ce urmează. Dimineaţa ca orice om care preţuieşte timpul în adevaratul sens al cuvântului am vrut şi eu să dau drumul la televizor să văd dacă este pe undeva vreun ambuteiaj deja format, să ştiu să-l ocolesc. Minunata alegorie de claxoane se auzea chiar la intrarea pe autostradă. Am înnebunit, am luat harta şi am căutat o rută ocolitoare. Ruta aceea cunoscuta de puţini ce-i drept, (eu n-o ştiam oricum) s-a dovedit a fi un carusel, un drum asfaltat ultima oară, probabil acum vreo 20 de ani. 

Bun, dar nici asta nu constituie problema reală a călătoriei noastre. Ceea ce m-a frapat cu adevărat a fost că pe o distanţă de vreo 20 de kilometri, vedeam autostrada în stânga mea şi n-aveam posibilitatea sa intru pe ea. Cea mai apropiată intrare pe autostrada, a fost în apropierea oraşului Slobozia. De la Mangalia până la Slobozia am facut în jur de 5, poate 6 ore. 

În încheierea acestui articol aş dori să spun că am văzut un mit. Doamnelor şi domnilor, dragi cititori, pe drum spre Bucureşti am văzut lucrări de reabilitare a liniilor de cale ferată. Sunt foarte încântat ca pe 10 ani (cel puţin) voi putea să merg şi eu la mare cu trenul, fără să fac mai mult de 2 ore, nu 5 ca acum. În sfârşit România e ţărişoara noastră şi trebuie s-o iubim necondiţionat!

În România arta nu cere sacrificii, arta cere jertfe

Ce să-i faci, am ajuns la concluzia că în România, arta nu cere sacrificii, arta cere jertfe. Pentru cei care au înţeles ce am vrut să spun, urmează să istorisesc în rândurile de mai jos o întâmplare petrecută la Radio România în precedenta zi. Mi-am urmat rutina ca de fiecare dată, intru, salut, completez bonul de intrare şi dau să pătrund în studio ca să-mi încep treaba. Surpriză însă, gardianul, siderat parcă de sictirul în care am completat biletul, îmi spune: "Cheamă-ţi însoţitor!". Nu i-am dat atenţie pentru început crezând că nu vorbea cu mine, însă dânsul a repetat propoziţia, blazat de efortul în plus pe care a fost nevoit să-l depună şi eu vrând să-i demonstrez că sunt mai tare, i-am aratat cine a semnat biletul. Redactor şef scria în dreptul numelui. Din reacţia lui deduc două posibilităţi, ori nu ştia să citească, ori nu ştia ce-i aia redactor şef. "Cheamă-l să te ia", îmi spune. Vă daţi seama dragi cititori cum a sunat convorbirea telefonică. Eu moderatorul unei emisiuni, îl sun pe şeful de tură, ca să-l numesc aşa, să mă ia de la poartă. Păi e ca şi cum domnul ministru Paleologu, l-ar suna pe Boc să-l ia de la poartă şi în loc de blazon, i-ar spune că s-a cacarisit legitimaţia de intrare.

Să zicem că ar fi trebuit să mă aştept la asta pentru că nu mi-a ieşit încă legitimaţia de intrare. Dar hai să vorbim puţin şi despre legitimaţii. Mai exact despre legitimaţiile care au fost cerute în august anul trecut. Procesul de cerere e simplu, trimiţi poza ta cu tot cu o copie după buletin redactorului şef şi dânsul dă cu subsemnatul trimiţând-o mai departe către "coacere". În dimineaţa aceea caniculară de august 2008, s-au dat la făcut în jur de 20 de legitimaţii. Viitorii posesori, la fel de exasperaţi ca mine că nu aveau cum să intre să-şi facă treaba, erau răsplătiţi în fiecare săptămână cu răspunsul "n-avem cartoane". Şi n-au avut dânşii cartoane până în decembrie 2008 când legitimaţiile emise au devenit din start invalide. Mai multe n-are rost să spun, fiecare trage ce conlcuzie doreşte. Eu mă liniştesc cu gândul că mă va opri cineva la poartă odată şi-odată şi n-am să mai ajung la timp în studio să-mi fac emisia. Atunci ar fi ceva... până atunci nu cred...