De ce?

Poate articolul acesta a venit mult prea târziu ca să mai aibă vreo noimă. Poate că blogul şi-a pierdut sensul, poate şi-a pierdut chiar licărul acela care vă făcea să vă întoarceţi mereu şi mereu. Nu ştiu oare de ce trec din ce în ce mai rar condeiul pe hârtie, poate că odată cu timpul am devenit şi eu mai stingher, poate că oricât de mult aş vrea să scriu nu mai pot. M-am vindecat oare de acea febrilă aşteptare? De acea adicţie cu care scrutam deseori orizontul în căutare de alt subiect; nu ştiu, pur şi simplu nu ştiu.

Am revenit însă şi asta e tot ce contează. Am revenit încercând nu, să te impresionez pe tine, dragă cititorule. Cred, în primul rând, că nu te mai merit. Am ajuns să nu mai scriu pentru tine, am ajuns să împing cu dezgust tot ceea ce te-ar putea interesa. Cred că am ajuns să scriu doar pentru mine şi asta mă sperie cu adevărat. Mi-am pierdut măiestria cuvintelor, mi-am pierdut dorul, mi-am pierdut dorinţa, m-am pierdut pe mine. Parcă totul s-a schimbat şi nu cred că în bine. Cred că singurul de vină sunt eu. Am ţintit mereu prea sus, prea departe, către un lucru mereu intangibil, mereu ascuns, mereu şi mereu de neatins. Pot spune că scurtul drum pe care-l parcurg de ceva timp încoace mă doboară, mă doboară asemenea unui viscol care durează la nesfârşit, asemenea unui deşert din care nu mai pot ieşi, setea mă doboară. Nu mai ştiu ce să fac, nu mai ştiu de mine. Mai ştie oare cineva? A ştiut oare vreodată?

Credeam că am găsit firul pe care vroiam să-l urmez, cărarea aceea întortochiată, ticsită de deziluzii, care într-un final mă va conduce către unicul meu scop. Nu ştiu care este acela şi până în ultima clipă nu cred că voi şti. Simt doar un gol în stomac, un gol din ce în ce mai apăsător care devine din ce în ce mai adânc. Nu ştiu de ce a fost să fie aşa, a fost de parcă m-am îndrăgostit de perechea prietenului meu cel mai bun, (deşi nu-l cunoşteam şi n-am să-l cunosc vreodată; deşi îl dispreţuiam?) de parcă nimic altceva nu mai conta, de parcă aş fi vrut ca totul să se oprească şi el să-mi devine din frate, duşman, iar eu să-i devin lui din amic, rival. Să-l bârfesc perfid şi să-l sparg în mii de bucăţi cu fiecare vorba, speram ca astfel să plece. Să o uite, să-l uite, să mă uite oare şi pe mine? 

Cât de multă atenţie dai cuiva atunci când îl saluţi, îţi aminteşti oare de un sărut colegial, de o îmbrăţişare nevinovată? Dar pentru mine n-a fost aşa, sărutul mi-a ars buzele, iar îmbrăţişarea aceea m-a secătuit şi de ultimele mele ptueri. Aş putea să scriu la nesfârşit despre acel moment. Oricât de mic şi neînsemnat, oricât de simplu şi nevinovat, oricât de incocent şi orb, a fost momentul meu. Momentul în care ea l-a uitat şi m-a ştiut doar pe mine. Cunoştea doar ochii mei mici şi îmtunecaţi, doar mireasma mea atât de cotidiană, doar zâmbetul meu atât de imperfect, doar buzele mele atât de aspre, doar mâinile mele atât de şubrede, doar umărul meu atât de ascuţit, doar inima mea atât de scorţoasă. 

Mai e ceva de spus? Am pierdut, am pierdut tot, pentru totdeauna, am pierdut şi unica mea dragoste şi unicul lucru pentru care trăiesc, am pierdut atât de subit, atât de brusc. Când ea mi-a spus "Îl iubesc", când ea mi-a spus "Am plecat", când ea mi-a spus "Nu pot", când eu mi-am spus "Nu vrea". Nu ştiu de ce am scris, nu ştiu dacă a interesat pe cineva oare, poate că am dat drumul tuturor sentimentelor mele într-un moment atât de nepotrivit, poate că articolul acesta v-a amuzat, dar pentru mine n-a fost doar un articol, a fost mai mult de-atât. A fost un strigăt disperat, o căutare atât de febrilă pentru un singur răspuns, vreau să ştiu şi eu de ce? De ce ochii lui sunt mai adânci, de ce zâmbetul lui e mai cald, de ce atingerea lui e mai tandră, de ce buzele lui sunt mai moi, de ce mireasma lui mai îmbietorae, de ce în inima ei încape numai sufletul lui?

O iubesc? De ce?

Oare de ce?

Încep acest articol prin a împărţi scuze şi mulţumiri. În primul rând, trebuie să ma scuz în faţa celor, care pentru mai bine de o lună de zile au căutat un nou articol. N-am vrut să vă dezamăgesc, însă timpul nu-mi permite să mă mai ocup de blog aşa cum o făceam odinioară. Poate că aşa e mai bine, poate că scriind mai rar, articolele mele vor îmbrăţişa o altă calitate, poate vor lua o altă formă, cine ştie?  Dar în acelaşi timp ţin să vă mulţumesc! Vă mulţumesc pentru că mi-aţi rămas fideli chiar şi atunci când n-o mai meritam. Câtuşi de puţin...

Voi trece repede peste introducere pentru a aborda un subiect aflat pe buzele tuturor. Un subiect care de-alungul timpului ne-a schimbat pe enorm. Fie fete, fie băieţi, cu toţii am depins şi probabil vom depinde mereu de ceva. De acel licăr de speranţă din inimile noastre, de acea singură zi din an, în care tragem linie şi începem să ne gândim. Oare eu mai sunt iubit?

Ce-ar însemna o viaţă fără afecţiune, ce-ar însemna să te trezeşti dimineaţă, să te uiţi în oglindă şi să vezi un om singur? Un om căruia inima-i neprihănită îi bate la fel de încet ca prima oară. Săptămâna aceasta pentru mine a fost ca un carusel. O serie de urcuşuri şi coborâşuri care n-au avut niciun sens. Am încercat ca măcar astăzi, ca măcar în pragul Sfântului Valentin, să găsesc ceva. Să găsesc acea cărare şerpuită pe care s-o pot urma, acel drum ondulat presărat cu pelini care să mă readucă într-un sfârşit la viaţă. Poate, mă gândeam eu, că măcar acum îmi voi afla inima. Am reuşit oare?

Simpla noţiune de celibat emoţional e greşită. Un ins depinde de afecţiune, de iubire. Un ins are nevoie de sărutul, dar mai ales, un ins este dependent de umărul cuiva. Oricât de arse ar fi ele, oricât de uscate şi de vlăguite, cu toţii căutam disperaţi alinarea din buzele astrului nostru. Iar umărul, oricât de firav şi rece, oricât de sărac ar fi, ne este sanctuar. Cum am putea oare să trecem peste greutăţile cotidiene, cum am putea să ne trăim viaţă oare, fără să fim iubiţi? Nu vorbesc de o legătură impusă ereditar. Nu mă refer la suflarea necondiţionată ce ne urmăreşte peste tot încă din fragedă pruncie. Caut să ating acea coardă sensibilă din sufletul fiecăruia. Acel călcâi al lui Ahile care ne mântuieşte lacrimile necontenit, zi de zi, până într-un sfârşit izbucnim... "Te iubesc", "Nu mai pot trăi fără tine", "Fără tine nu exist". Probabil că sunt nătâng, probabil că viforul nestăvilit din sufletul meu mă doboară la nesfărşit. Probabil că doar priveliştea acelor cupluri ţintuite împreună mă face să mă gândesc şi mai mult, cred că mă face să sper. La ce? La asprimea buzelor, la sfâşietorul umăr, la obrajii grizonaţi, la ochii învinşi, la suflarea rece şi poate cine ştie, să mai sper la cotidianul Te iubesc, veşnic...

Şi când cauţi în zadar un om,
Printr-atâtea mii de venetici,
Ţine minte, sfârşitul nu-i aici...

- Florian Pitiş -

Vreau să închei prin a vă implora pe toţi să iubţi, să vă lăsaţi iubiţi şi să fi-ţi mereu gata să v-aruncaţi în foc pentru acel suspin tandru, fi-ţi gata să vă dăruiţi şi sufletul pentru acel odios:

Te iubesc ! 

Nu strică o urare...

A venit momentul în care toţi, cu mic, cu mare trebuie să ne punem o dorinţă. Fie că vă doriţi ca în prima dimineaţă din an, în locul Daciei parcată strâmb în faţa blocului să găsiţi un Bantley strălucitor în faţa conacului, sau fie că vă doriţi ca de mâine lumea să vă strige "domnu' / doamna director", un lucru e cert, eu vă doresc multă sănătate şi bucurie alături de cei dragi, pentru că reuşitele vor veni de la sine !

La Mulţi Ani!

Cin' se arde-n ciorbă, suflă şi-n iaurt !

M-am întors mai repede decât prevăzusem cu un articol dedicat unui segment din populaţia României care cu timpul devine tot mai numeros. Nu voi căuta nod în papură acestor oameni, nu voi cere o explicaţie pentru felul lor de a fi. Nu, voi încerca pe cât posibil să le apar integritatea, voi încerca prin acest articol să caut un răspuns cu privire la simptomele acestei maladii şi mai mult, voi căuta un leac pentru ea. 

Am avut parte până acum (Slavă Cerului) de o multitudine de oameni, unii mai diferiţi ca ceilalţi. De la oameni extrem de exigenţi şi sârguincioşi, până la persoane delăsătoare şi ce mai, persoane iresponsabile. Nu caut să arăt cu degetul, nu caut să trasez linia între responsabilitatea şi iresponsabilitatea umana, ci prin acest articol caut să-i avertizez pe ceilalţi de suflarea lor, caut să protejez insul muncitor de palma grea a delăsării altora.

Încă din cele mai vechi timpuri, filozofi ai istoriei noastre au lansat o vorbă, o vorbă care se păstrează de-alungul existenţei omeneşti ca o regulă necesară şi suficientă a succesului. "Dacă vrei să iasă bine, fă-o singur!" Desigur, ca orice regulă are şi excepţiile ei, majoritatea sporturilor sunt jocuri colective, orice grup social se bazează pe colegialitatea fiecărui membru şi pe disponibilitatea lui la aşa zisul "joc de echipă". Astfel din start, individualitatea şi decizia individuală asupra unei probleme care priveşte mai multe părţi este alienată de societate.

Dar revenind la efectele iresponsabilităţii în viaţa de zi cu zi. Fiecare acţiune întreprinsă are o opusă şi egală reacţiune, aceasta este regula fundamentală a universului. Dacă înşurubarea unui bec, de pildă, este pusă sub umbra delăsării atunci rezultatul final va reflecta acest lucru. Şi acum te întreb pe tine dragă cititorule, ştiu că probabil eşti nedumerit. În rândurile de mai sus am bătut monedă asupra unui fenomen şi nu am căutat nici să-l explic, nici să-i găsesc rezolvare, dar îngăduie-mi atenţia ta pentru câteva momente în plus.

Ca orice om, am fost afectat de acţiunile altor persoane. Ca şi tine de altfel, am avut şi voi avea parte de o multitudine de probleme create de alte persoane. De exemplu,  dacă cineva uită să închidă geamul pe timp de furtună, acesta se sparge. Din eroarea comisă rezultă daune materiale, mai mari sau mai mici după caz. Dar o situaţie în care în locul geamului spart, imaginea ta ca persoană de bună credinţă ajunge să fie pusă la indoială din cauza unor variabile care nu au depins de tine, te lasă pe gânduri. Întrebarea pe care ţi-o adresez ţie dragă cititorule este una destul de delicată şi răspunsul ei nu îmi este destinat mie, răspunsul acestei întrebări trebuie să fie cât se poate de sincer şi cu ajutorul lui, fiecare persoană trebuie să tragă o anumită concluzie. 

Ai lăsa oare în mâinile altcuiva, un lucru de maximă importanţă pentru tine?

Urare de Crăciun

Atenţie! Moş Crăciun este vigilent! Aşa că în eventualitatea unei întâlniri vă recomandăm:

1. Asiguraţi-vă că mirosul de băutură nu vine numai de la dvs.

2. Nu încercaţi să vă tolăniţi pe genunchii Moşului, că-i bătrân şi reumatic.

3. Amintiţi-vă că "ho-ho-ho" poate fi şi un îndemn.

4. Nu insistaţi ca Moşul să intre sau mai ales să iasă pe horn, că-i supraponderal.

5. Amintiţi-vă mereu că orice şi oricum aţi fi, sunteţi preţuiţi şi iubiţi, nu numai de Moşul.

Sărbători fericite !

Sărbători fericite, cică...

Şi uite că am revenit cu un nou articol. Ai spune tu, dragă cititorule, că am să dau într-o bucurie din aceea copilărească şi am să spun că, vai a venit Crăciunul şi vai ce Crăciun fericit vom avea. Te contrazic vehement, (!!!) cum să avem un Crăciun fericit dacă statul a tăiat primele de Sărbători;  cum să vină Moşu', dacă lumea n-are ce pune pe masă din cauza halucinantului număr de 10% şomaj preconizat de companiile de specialitate pentru 2010 (asta înseamnă că unul din zece români vor rămâne fără locuri de muncă în anul ce vine);  cum să sperăm la mai bine, dacă nici până astăzi, dacă nici în pragul Sărbătorilor Sfinte, noi, românii, avem datorii de ordinul miliardelor la încălzire?

Vă repet o concluzie pe care cu siguranţă aţi tras-o deja din multele mele articole. Eu personal cred într-un sistem de guvernare în care educaţia să primeze (!!!).  Un sistem în care principalul "pilon de susţinere" al statului să fie educaţia. Bun, bun, ai zice tu dragă cetăţeanule, dar cum să creezi un astfel de sistem dacă nu sunt bani,  dacă pur si simplu nu sunt bani? Păi ajung şi aici, la repartizarea bugetului anual. Puşculiţa ar trebui administrată de un conferenţiar, nu de un "moftangiu" care abia a terminat liceul. Vreau şi eu ca măcar odată în istoria alegerilor din ţărişoara noastră, cu o seară înainte, la dezbaterea finală, moderatorul să facă publice mediile generale ale viitorilor preşedinţi şi acreditările lor academice. Vreau şi eu să văd cu cât a terminat Băsescu? Cât o fi scos la BAC? Sau poate mă înşel o fi făcut şi el politehnica, după modelul Hagi? (!!!)

Să ştiţi că nu mă aştept la vreo schimbare în următorii 5 ani. Cei mai mulţi dintre voi ar spune că sunt pesimist, că odată şi-odată trebuie să se schimbe ceva! Vă contrazic şi aici, atâta timp cât nouă, românilor adevăraţi, (vezi articolul anterior) ni se va părea normal să citim în continuare despre toate scandalurile din lumea mondenă în răvaşul de dimineaţa, dacă vom accepta în continuare să vedem pe sticlă numai rotogoale de carne care au jonglat şi vor jongla pân' la adânci bătrâneţi cu banii noştii, plângându-se că n-avem bani domne, ce vrei ?!, atunci nu se va schimba nimic. Nimic şi niciodată.

Prin acest articol nu vreau să fac apel la sângele tricolor din voi, nu bat cu pumnul în masă (aviz amatorilor) urlând din toate puterile revoluţie, revoltă, răzmeliţă, n-am să vă propun o poziţie vehementă împotriva tuturor needucaţilor care se luptă de ani de zile pentru ROMÂNIA !!!, nu, am să vă citez un simplu prost:

Educaţia este cheia care deschide uşa de aur a libertaţii.

- George Washington Carver -

Sărbători fericite români, pentru că puţină speranţă nu strică niciodată. Ca să reuşim trebuie doar să uităm de ea (!!!)

România noastra

România nu e a lor, nu e a urmaşilor, urmaşilor lor, România este a noastra !!! Vreau să încep înainte de toate prin a ura un călduros      La Mulţi Ani tuturor românilor din ţară şi de peste hotare. Ţara noastra a trecut prin multe, a îndurat multe, dar mereu a ieşit triumfătoare cu capul sus, cu drapelul strălucitor şi mai ales cu sprijinul unui popor din ce în ce mai patriot. Eu? Da şi eu mă consider un patriot. Iubesc această ţară, iubesc tot ce ţine de România şi cu siguranţă o voi iubi pentru totdeauna. Mihai Eminescu a spus odată că, Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară. Bun, nu vorbesc despre naţionalism, nu vorbesc despre un crez care afirmă că românul este superior altor popoare. Nu, eu vorbesc despre dragostea sinceră şi necondiţionată pentru patrie. Acum te întreb pe tine dragă cititorule, de ce ţii cu Naţionala României la meciurile de fotbal, de ce te bucuri când un român învinge la box, de ce îţi saltă inima de bucurie când vezi tricolorul arborat cel mai sus la Olimpiadă? Îţi spun eu de ce.  Pentru că sângele de român îţi curge prin vene, pentru că ai crescut într-o familie românească, pentru că te mândeşti când eşti numit român, pentru că iubeşti tot ce ţine de România, pentru că îţi iubesşti neamul, pentru că îi mulţumeşti lui Alexandru Ioan Cuza, pentru că lăcrimezi de fiecare dată când auzi Imnul României,  pentru că îţi iubeşti patria, pentru că inima ta bate în trei culori, pentru că l-ai considerat frate pe moldovean, pentru că l-ai iubit pe muntean, pentru că i-ai strâns mână unui ardelean, pentru că ştii că eşti şi muntean, şi dobrogean, şi moldovean, şi bucovinean şi ardelean, şi oltean, şi bănăţean, pentru că ştii că eşti român ! Însă ceea ce separă un patriot de unul pe care nu-l vom numi este respectul pentru ţara. De ce să furi când ştii că iei de la gura unui frate, de ce să înşeli când ştii că îţi înşeli vecinul, de ce să ucizi când ştii că sângele fratelui tău e şi al tău? Sper că prin acest articol, prin această urare să devenim din ce în ce mai mulţi patrioţi şi români adevăraţi!!!