Poate articolul acesta a venit mult prea târziu ca să mai aibă vreo noimă. Poate că blogul şi-a pierdut sensul, poate şi-a pierdut chiar licărul acela care vă făcea să vă întoarceţi mereu şi mereu. Nu ştiu oare de ce trec din ce în ce mai rar condeiul pe hârtie, poate că odată cu timpul am devenit şi eu mai stingher, poate că oricât de mult aş vrea să scriu nu mai pot. M-am vindecat oare de acea febrilă aşteptare? De acea adicţie cu care scrutam deseori orizontul în căutare de alt subiect; nu ştiu, pur şi simplu nu ştiu.
Am revenit însă şi asta e tot ce contează. Am revenit încercând nu, să te impresionez pe tine, dragă cititorule. Cred, în primul rând, că nu te mai merit. Am ajuns să nu mai scriu pentru tine, am ajuns să împing cu dezgust tot ceea ce te-ar putea interesa. Cred că am ajuns să scriu doar pentru mine şi asta mă sperie cu adevărat. Mi-am pierdut măiestria cuvintelor, mi-am pierdut dorul, mi-am pierdut dorinţa, m-am pierdut pe mine. Parcă totul s-a schimbat şi nu cred că în bine. Cred că singurul de vină sunt eu. Am ţintit mereu prea sus, prea departe, către un lucru mereu intangibil, mereu ascuns, mereu şi mereu de neatins. Pot spune că scurtul drum pe care-l parcurg de ceva timp încoace mă doboară, mă doboară asemenea unui viscol care durează la nesfârşit, asemenea unui deşert din care nu mai pot ieşi, setea mă doboară. Nu mai ştiu ce să fac, nu mai ştiu de mine. Mai ştie oare cineva? A ştiut oare vreodată?
Credeam că am găsit firul pe care vroiam să-l urmez, cărarea aceea întortochiată, ticsită de deziluzii, care într-un final mă va conduce către unicul meu scop. Nu ştiu care este acela şi până în ultima clipă nu cred că voi şti. Simt doar un gol în stomac, un gol din ce în ce mai apăsător care devine din ce în ce mai adânc. Nu ştiu de ce a fost să fie aşa, a fost de parcă m-am îndrăgostit de perechea prietenului meu cel mai bun, (deşi nu-l cunoşteam şi n-am să-l cunosc vreodată; deşi îl dispreţuiam?) de parcă nimic altceva nu mai conta, de parcă aş fi vrut ca totul să se oprească şi el să-mi devine din frate, duşman, iar eu să-i devin lui din amic, rival. Să-l bârfesc perfid şi să-l sparg în mii de bucăţi cu fiecare vorba, speram ca astfel să plece. Să o uite, să-l uite, să mă uite oare şi pe mine?
Cât de multă atenţie dai cuiva atunci când îl saluţi, îţi aminteşti oare de un sărut colegial, de o îmbrăţişare nevinovată? Dar pentru mine n-a fost aşa, sărutul mi-a ars buzele, iar îmbrăţişarea aceea m-a secătuit şi de ultimele mele ptueri. Aş putea să scriu la nesfârşit despre acel moment. Oricât de mic şi neînsemnat, oricât de simplu şi nevinovat, oricât de incocent şi orb, a fost momentul meu. Momentul în care ea l-a uitat şi m-a ştiut doar pe mine. Cunoştea doar ochii mei mici şi îmtunecaţi, doar mireasma mea atât de cotidiană, doar zâmbetul meu atât de imperfect, doar buzele mele atât de aspre, doar mâinile mele atât de şubrede, doar umărul meu atât de ascuţit, doar inima mea atât de scorţoasă.
Mai e ceva de spus? Am pierdut, am pierdut tot, pentru totdeauna, am pierdut şi unica mea dragoste şi unicul lucru pentru care trăiesc, am pierdut atât de subit, atât de brusc. Când ea mi-a spus "Îl iubesc", când ea mi-a spus "Am plecat", când ea mi-a spus "Nu pot", când eu mi-am spus "Nu vrea". Nu ştiu de ce am scris, nu ştiu dacă a interesat pe cineva oare, poate că am dat drumul tuturor sentimentelor mele într-un moment atât de nepotrivit, poate că articolul acesta v-a amuzat, dar pentru mine n-a fost doar un articol, a fost mai mult de-atât. A fost un strigăt disperat, o căutare atât de febrilă pentru un singur răspuns, vreau să ştiu şi eu de ce? De ce ochii lui sunt mai adânci, de ce zâmbetul lui e mai cald, de ce atingerea lui e mai tandră, de ce buzele lui sunt mai moi, de ce mireasma lui mai îmbietorae, de ce în inima ei încape numai sufletul lui?
O iubesc? De ce?
