Oare de ce?

Încep acest articol prin a împărţi scuze şi mulţumiri. În primul rând, trebuie să ma scuz în faţa celor, care pentru mai bine de o lună de zile au căutat un nou articol. N-am vrut să vă dezamăgesc, însă timpul nu-mi permite să mă mai ocup de blog aşa cum o făceam odinioară. Poate că aşa e mai bine, poate că scriind mai rar, articolele mele vor îmbrăţişa o altă calitate, poate vor lua o altă formă, cine ştie?  Dar în acelaşi timp ţin să vă mulţumesc! Vă mulţumesc pentru că mi-aţi rămas fideli chiar şi atunci când n-o mai meritam. Câtuşi de puţin...

Voi trece repede peste introducere pentru a aborda un subiect aflat pe buzele tuturor. Un subiect care de-alungul timpului ne-a schimbat pe enorm. Fie fete, fie băieţi, cu toţii am depins şi probabil vom depinde mereu de ceva. De acel licăr de speranţă din inimile noastre, de acea singură zi din an, în care tragem linie şi începem să ne gândim. Oare eu mai sunt iubit?

Ce-ar însemna o viaţă fără afecţiune, ce-ar însemna să te trezeşti dimineaţă, să te uiţi în oglindă şi să vezi un om singur? Un om căruia inima-i neprihănită îi bate la fel de încet ca prima oară. Săptămâna aceasta pentru mine a fost ca un carusel. O serie de urcuşuri şi coborâşuri care n-au avut niciun sens. Am încercat ca măcar astăzi, ca măcar în pragul Sfântului Valentin, să găsesc ceva. Să găsesc acea cărare şerpuită pe care s-o pot urma, acel drum ondulat presărat cu pelini care să mă readucă într-un sfârşit la viaţă. Poate, mă gândeam eu, că măcar acum îmi voi afla inima. Am reuşit oare?

Simpla noţiune de celibat emoţional e greşită. Un ins depinde de afecţiune, de iubire. Un ins are nevoie de sărutul, dar mai ales, un ins este dependent de umărul cuiva. Oricât de arse ar fi ele, oricât de uscate şi de vlăguite, cu toţii căutam disperaţi alinarea din buzele astrului nostru. Iar umărul, oricât de firav şi rece, oricât de sărac ar fi, ne este sanctuar. Cum am putea oare să trecem peste greutăţile cotidiene, cum am putea să ne trăim viaţă oare, fără să fim iubiţi? Nu vorbesc de o legătură impusă ereditar. Nu mă refer la suflarea necondiţionată ce ne urmăreşte peste tot încă din fragedă pruncie. Caut să ating acea coardă sensibilă din sufletul fiecăruia. Acel călcâi al lui Ahile care ne mântuieşte lacrimile necontenit, zi de zi, până într-un sfârşit izbucnim... "Te iubesc", "Nu mai pot trăi fără tine", "Fără tine nu exist". Probabil că sunt nătâng, probabil că viforul nestăvilit din sufletul meu mă doboară la nesfărşit. Probabil că doar priveliştea acelor cupluri ţintuite împreună mă face să mă gândesc şi mai mult, cred că mă face să sper. La ce? La asprimea buzelor, la sfâşietorul umăr, la obrajii grizonaţi, la ochii învinşi, la suflarea rece şi poate cine ştie, să mai sper la cotidianul Te iubesc, veşnic...

Şi când cauţi în zadar un om,
Printr-atâtea mii de venetici,
Ţine minte, sfârşitul nu-i aici...

- Florian Pitiş -

Vreau să închei prin a vă implora pe toţi să iubţi, să vă lăsaţi iubiţi şi să fi-ţi mereu gata să v-aruncaţi în foc pentru acel suspin tandru, fi-ţi gata să vă dăruiţi şi sufletul pentru acel odios:

Te iubesc !