Teatrul nu este viaţă în miniatură, ci viaţă mărită enorm, viaţă exagerată înfiorător.
- Henry Louis Mencken
După puţin mediatizatul şi totuşi importantul festival Mamaia Copiilor 2009, pot afirma că mi-am schimbat părerea despre teatru. Nu datorită vreunei neînţelegeri sau datorită nu ştiu cărei certuri. În orice emisie televizată apar astfel de incidente, datorită dorinţei de perfecţionare care culmea, se manifestă doar in sufletele celor din spatele scenei, cei din lumina reflectoarelor sunt parcă mai resemnaţi şi mai stingheri odată cu trecerea timpului. Noi, cei cărora le saltă inima de bucurie atunci când sunt amintiţi drept actori, jucăm fiecare rol, fiecare cuvinţel ca pe o provocare. Încercăm să creştem cu fiecare sunet care ne iese din gâtlej, dar totuşi odată ce zâmbetul din public dispare, parcă nu mai are rost. Parcă munca titanică pe care o depunem la fiecare repetiţie nu ne mai este răsplătită ca odinioară, cu un zâmbet larg şi o ovaţie. Acum suntem răsplătiţi cu bani, noi cei care jucam odată din bucuria de a juca, noi cei care aveam deja o slujbă şi aceasta nu era teatrul, ne stingem pe zi ce trece. Acum apare o nouă generaţie de actori, o generaţie care a uitat să dăruiască publicului, o generaţie care nu mai dă, o generaţie care aşteaptă doar să primească. Această generaţie de actori nu mai duce mâna la inima, o duce întâi de toate la portofel, iar apoi când urcă pe scenă, nu mai joacă, pur şi simplu recită.
A juca teatru înseamnă întâi de toate să-ţi înţelegi personajul, să-i trăieşti dezamăgirile, să-i simţi bucuriile, să-i nutreşti fiecare speranţă cu grija unui părinte. Ca să te poţi numi actor trebuie să uiţi scenariul, trebuie să uiţi fiecare replică pe care ai învăţat-o vreodată. Dacă urci pe scena şi reciţi un text, nu eşti actor, eşti un simplu orator. Pentru a te putea numi actor trebuie să uiţi cine eşti. Primul rol în teatru este ca primul sărut. Neînţeles şi foarte scurt. Odată ce ai îmbracat prima ta tunică de cavaler, emoţia te copleşeşte. Simţi deja cum se scurge viaţa din tine, simţi cum fiecare cuvinţel pe care la repetiţii l-ai pregătit cu atâta dibăcie se pierde. Dar odată ce gongul a bătut a treia oară, ai amuţit, nu mai eşti tu, actorul, acum eşti el, cavalerul!
cavaler:>
RăspundețiȘtergere