miercuri, 22 iulie 2009

În România arta nu cere sacrificii, arta cere jertfe

Ce să-i faci, am ajuns la concluzia că în România, arta nu cere sacrificii, arta cere jertfe. Pentru cei care au înţeles ce am vrut să spun, urmează să istorisesc în rândurile de mai jos o întâmplare petrecută la Radio România în precedenta zi. Mi-am urmat rutina ca de fiecare dată, intru, salut, completez bonul de intrare şi dau să pătrund în studio ca să-mi încep treaba. Surpriză însă, gardianul, siderat parcă de sictirul în care am completat biletul, îmi spune: "Cheamă-ţi însoţitor!". Nu i-am dat atenţie pentru început crezând că nu vorbea cu mine, însă dânsul a repetat propoziţia, blazat de efortul în plus pe care a fost nevoit să-l depună şi eu vrând să-i demonstrez că sunt mai tare, i-am aratat cine a semnat biletul. Redactor şef scria în dreptul numelui. Din reacţia lui deduc două posibilităţi, ori nu ştia să citească, ori nu ştia ce-i aia redactor şef. "Cheamă-l să te ia", îmi spune. Vă daţi seama dragi cititori cum a sunat convorbirea telefonică. Eu moderatorul unei emisiuni, îl sun pe şeful de tură, ca să-l numesc aşa, să mă ia de la poartă. Păi e ca şi cum domnul ministru Paleologu, l-ar suna pe Boc să-l ia de la poartă şi în loc de blazon, i-ar spune că s-a cacarisit legitimaţia de intrare.

Să zicem că ar fi trebuit să mă aştept la asta pentru că nu mi-a ieşit încă legitimaţia de intrare. Dar hai să vorbim puţin şi despre legitimaţii. Mai exact despre legitimaţiile care au fost cerute în august anul trecut. Procesul de cerere e simplu, trimiţi poza ta cu tot cu o copie după buletin redactorului şef şi dânsul dă cu subsemnatul trimiţând-o mai departe către "coacere". În dimineaţa aceea caniculară de august 2008, s-au dat la făcut în jur de 20 de legitimaţii. Viitorii posesori, la fel de exasperaţi ca mine că nu aveau cum să intre să-şi facă treaba, erau răsplătiţi în fiecare săptămână cu răspunsul "n-avem cartoane". Şi n-au avut dânşii cartoane până în decembrie 2008 când legitimaţiile emise au devenit din start invalide. Mai multe n-are rost să spun, fiecare trage ce conlcuzie doreşte. Eu mă liniştesc cu gândul că mă va opri cineva la poartă odată şi-odată şi n-am să mai ajung la timp în studio să-mi fac emisia. Atunci ar fi ceva... până atunci nu cred...

Un comentariu: