Un actor nu moare niciodată, atâta vreme cât rămâne în inimile spectatorilor săi. Nicu Constantin se stinge din viaţă pe 15 septembrie 2009. Un om cât o mie de cuvinte, un artist desăvârşit. Se zice de obicei că la 70 de ani, ai trăit cât ai avut de trăit, ai jucat cât ai avut de jucat. El însă a fost mereu proaspăt în spectacolele lui, mereu tânăr, mereu în putere. Spectatorii au avut nevoie de Nicu la fel de mult cât şi el a avut nevoie de ei. Le descreţea minţile, aşa-i plăcea să spună, iar ei, îi dădeau cea mai de preţ răsplată pentru un actor, ovaţiile. Cu timpul însă lumea îl va uita, nedrepţi, cât de nedrepţi.
Un alt actor spunea odată că cei mai buni dintre noi rămân ascunşi, mai spunea că publicul trebuie să-i descopere, să-i preţuiască şi să-i ţină minte. Laura Stoica, Ştefan Bănică senior, Florian Pitiş, acestea sunt doar câteva exemple de nestemate. Nestemate uitate, dacă mă gândesc bine, nestemate nedescoperite încă. Lumea largă n-a auzit de ei, doar noi, doar cei care încă fredonează melancolic "Un actor grăbit" sau "Sfârşitul nu-i aici" îi mai au întipăriţi în suflete.
Un cuvânt pentru ei însemna o emoţie, o trăire era pe cât de adâncă, pe atât de sinceră. Pentru noi însemna o descătuşare. Fiecare cuvinţel, fiecare sunet care le ieşea din gâtlej ne întipărea câte o amintire. Acestea erau frânturi din sufletele lor. Ni le dăruiau, zi de zi, spectacol după spectacol; bucuroşi sau trişti, doborâţi sau nu, urcau pe scena cu aceiaşi bucurie fie că era sala plină, fie că un singur ins stingher le mai asculta glasurile. Au fost, sunt şi vor fi nişte artişti adevăraţi. Ca în basmele lui Petre Ispirescu ei căutau viaţa fără de moarte, au gasit-o în noi.
Opera de arta îşi capătă existenţa sa relativ independentă, prin transferarea unui conţinut sufletesc într-un material concret, etern.
- Panait Cerna -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu