Odată cu ultimul articol şi ţinând cont de rezultatele de aseară, m-am tot gândit cum s-o dreg, cum să nu mă fac de ruşine în faţa ta, dragă cititorule. Uite că revin mai repede decât am prevăzut cu următoarea istorisire prin care voi încerca să explic de ce, din cauza cui şi mai ales ce e de făcut pentru a ocoli dezastrul. Voi veţi scuipa în monitor, mă veţi înjura de 2 sau chiar 3 ori şi veţi spune, ia uite-l şi pe-asta, se dă mare la apă mică. Ce mai, trebuie să fiu de acord! Am intrat cu capul înainte, probabil îmbătat de acel rezultat grandios al Unirii fără să mă gândesc că în eventualitatea în care Varga şi compania au evoluat şi s-au încălţat cu nişte bascheţi nike de ultimă generaţie, restul, vor fi tot nişte echipe de desculţi care după meciurile de aseară au devenit ciuca unei bătăi perpetue de joc.
Dar în acea dimineaţă de joi, soarele, ascuns printre nori (n-a fost soarele a fost ceasul) m-a trezit şi de, dacă tot eram acolo, aproape m-am îndreptat spre şcoală. Ajuns acolo m-am salutat cu tovară... domnul profesor de fizică şi acesta şi-a exprimat abundent optimismul pentru meciurile din acea minunată şi înstelată seara. "Aaaa, păi cum să nu-i batem, Dinamo face cel puţin un egal, iar Steaua îi trimite p-ăia la culcare din primele minute". Gura mea de jurnalist imparţial şi de regulă pesimist a atins gresia proaspăt lustruită şi în sinea mea am zis că dânsul n-a băut cafeaua de dimineaţă sau dacă a băut-o, a pus prea mult zahăr în ea. I-am dat de înteles prin următoarea frază că scepticismul meu patologic şi simplul fapt că românii vor fi întodeauna români mă face să cred în nişte rezultate negative. "Ne scot turcaleţii fotbalul din cap, vedeţi dvs. diseară!". Şi-am plecat, lăsând în spatele meu, pe unul din ultimii oameni care încă mai credea în România.
Dacă stau bine să mă gândesc acest optimism exacerbat al unui popor care credea cu inima şi sufletul că putem să scoatem capul în lume, se datorează unui singur fenomen, unei singure echipe, unui singur rezultat. Moralul nostru a fost sus, prea sus parcă şi din acel perfid minut 32 ne-am izbit de un zid din beton. A început ploaia de goluri pe Ali Sami Yen şi odată cu ea ultimele picături de sânge de român se scurgeau încet, încet, în abis. 4-0 şi antrenorul Ion Marin îşi compunea deja demisia, dar stai, uite, N'Doye trage, portarul e la pământ, a intrat! Degeaba, ce să intre, un scâncet nebun al unui om care n-a înţeles că totul s-a terminat. Steaua pierduse deja cu 1-0, CFR-ul era însetat de sânge, atacând nebuneşte o baricadă impenetrabilă care apăra un 2-0 confortabil, iar Dinamo se juca cu ocaziile la un 4-1 şcolăresc pe un stadion care huruia datorită publicului. Energia pe care o transmiteau oamenii aceia era extraordinară şi asta ne-a bătut. Am avut şi noi ocazii peste ocazii, din toate poziţiile, din toate unghiurile, însă străinii au fost mai buni. Şi noi am avut străini, pe Moreno, pe Nuno Claro, dar ei i-au avut pe-ai lor, pe Elano, pe Roberto Carlos, pe Kewell. Mai e nevoie de ceva? Uite diferenţa! Care diferenţă? Mai bine spus, care din ele?
Închei acest articol prin a întinde un deget tacticos către vinovat. Vinovat? Nu, nu este doar unul, sunt mai mulţi, dar asemenea unui comandant pe câmpul de luptă care pierde ruşinos bătălia sau mai bine zis războiul (!!!), n-are cum să plaseze vina asupra sergentului ambiţios. În situaţia aceasta însă, toţi sunt de vină şi prin toţi mă refer la ei, la cei care au avut de-a face cu o droia de bani pe care au cheltuit-o pe mizilcuri. Ei au alungat suporterii de la stadion, ei i-au dispreţuit şi în ultimă înstanţă, ei i-au dezamăgit. Dar de, nu degeaba pe 22 octombrie este ziua lui Mircea Sandu.
Când nesimţirea exagerează, o numim indiferenţă. Dar când ultima este în exces, se frizează... regnul mineral.
- Costel Zăgan -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu