Şi nici nu cred că am înţeles vreodată. Un chip auriu, scăldat în vânt, răpus parcă de micimea cerului. Şi-acel chip, mistuit de rouă, cuprins de stele, iertat de vise mă face să mă întreb dacă a meritat cândva. Mâini zvelte, împunse şi-nsorite, uscate de dor, mă fac să cred că pur şi simplu n-a fost să fie. Păr lung, încins de nemăţii uitării, mă aruncă într-alte gânduri. Ochi mari, şlefuiţi din piatră surdă, mă fac să mai sper încă.
În dimineaţa în care visul mi-a fost curmat, am crezut că nu-mi va fi greu să m-adâncesc în altul. M-am gândit că se va găsi un alt miraj, şi-apoi un altul, care să m-ademenească suav, tandru, până când să-mi dea drumul iar, tot din cer, dar din alt cer. Mă tot întrebam cât va dura până ce cad răpus de altă săgetare a privirii. Mă gândeam cât ar putea să-mi mai ţină ziua, cât ar putea să-mi mai ţină suflarea, până ce mă voi găsi într-un alt labirint, la fel de departe, la fel de singur şi la fel de stors.
Nu scriu mult astăzi pentru că nu vreau să fac păcate. În fiece foc stins, a mai tresărit o scânteie, care să-l aprindă iar, sau să-l stingă de tot. Nu ştiu dacă să cred sau să sper, să uit sau să zic, să cad sau să sar, să fug sau să sorb, să cer sau să nu. Cât lampa a mai fost încă departe, puteam să zic că n-am de unde ştii, dar acum, cât ultimele ceasuri în întuneric se-apropie de final, nu ştiu ce să mai cred. E probabil puseul de adrenalină ce vine odată cu ştreangul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu