Să-mi fie dor ?

Setos îţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine!"

(Dorul - Lucian Blaga)

Şi când te gândeşti că n-am simţit până de curând dorul, dorul absolut, fără zăbavă, dorul plin de suspin şi vaiet, dorul de neiertat, de neuitat, dorul pe care parcă, parcă-l merit. Dar totuşi nu cred că ar fi mai bine să merg mai departe, să merg înainte singur şi stingher, să las totul din urmă, uitat, şi să scap. Am crezut mereu că să iubeşti şi să pierzi e infinit mai bine decât să nu iubeşti deloc. Să ştii că ai iubit odată, ar trebui să umple golul, sau măcar să-l creeze şi să lase pentru alţii ca să-l umple. Nu ştiu de ce cred asta, poate că mi-e frică să nu pierd ceea ce simt, mi-e frică să las totul, mi-e frică să sper.

Mă tem că n-am să te mai vad, uneori,
ca or să-mi creasca aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

(Emoţie de toamnă - Nichita Stănescu)

Poate însă nu sunt destul de puternic încât să las totul, să las şi să fug, să las şi să iert, să las şi să nu mai suspin. Obrazul se va usca mereu, dar rana de neurmat printre alte răni de neuitat va fi tot acolo, într-un alt stadiu de vindecare, dar tot acolo infiptă în inima mea. Cum ar fi oare să nu le am, să nu fi simţit paloşul trădării niciodată, să fi rămas la fel de inocent şi singur ca-nainte ? Atunci când iubeşti şi pierzi, deşi îţi este atât de frig, încă te încălzesc amintirile, te mai suflă şi vântul, dar parcă tot frig îţi este. Nu ştiu dacă a avut vreodată sens.

Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...

(Octavian Goga - Noi)

Şi-acum tot frig îmi este, frig şi foame, frig şi dor. Nu pot să uit, mi-e greu, nu pot. Nu pot să sper că am să uit şi chiar dacă pot să sper, nu pot să uit. Şi uitând n-am să pot să nu-mi aduc aminte de chipul ei, de ochii ei, de cerul ei, de cerul meu, de stinse stele şi uitate, de glasuri grele, de urlet, de umăr, de dor, de ea. Nu pot să sper că am să trec peste şi de data aceasta, pentru că mereu am fost aşa. Nu pot să sper la fuga de nelinişte şi dor pentru că cerul meu m-apasă necontenit. Nu pot să cred că pierd iar...

Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Şi-as voi să mi se pară.

(Melancolie - Tudor Arghezi)

Şi uite cum cuvintele lor au străpuns în mine... Mi-e dor...