Dar vine şi ziua de mâine...

Nu mai cred în ziua de mâine, deşi vine, încă vine. Când toate zidurile se dărâmă, când uşile se trântesc, cât geamurile sticlesc în razele mistuitoare ale lunii, nu mai crezi în ziua de mâine. Nu mai crezi în speranţă, nici în vis sau vrajă, crezi în infern. Nemijlocit, sălbatic şi odios infern. Nu caut să răpun fiarele cu aceste ultime cuvinte, nu caut să adorm cobra cu sunete stângace de flaut, nu mai caut să redevin om, demult...

Şi-n momentele în care viaţa, nu ne mai atinge decât cu siropul orb al tăcerii, nu îţi rămâne decât să crezi că atât ţi-a fost sortit. Cum ai putea să intuieşti, să mai crezi, că ţi-a mai rămas şi ţie ceva, că soarele încă mai răsare, că luna încă mai piere, că mai vine şi ziua de mâine? Nu poţi, cel puţin, eu nu pot. Nu mai pot să cred în nemăsurate cărări, lipsită de vicleşug şi taină, în care inima bate. Nu mai pot crede în suflete despreunate care se contopesc dintr-o dată. Nu mai crede în răsăit şi apus costisitor. Reverb...

Acestea sunt ultimele mele cuvinte, pentru că mâine, încă vine o nouă zi. Iar mâine, slova tot ştearsă va fi, inima apusă, sufletul ars, cerul nimicit, dar tot o nouă zi. Nu are probabil niciun sens, nici nu trebuia să aibă vreodată. O poveste fără capitole, asta a fost. O droaie de cuvinte răpuse de seninătate, dar nu a mea. Seninul altcuiva. De mâine, condeiul nu mai mai apasă pe uitare, ci pe regăsire, de mâine, nu mai sorb roua visării tandre, ci a realului încins. De mâine şi iar de mâine, nu mai scriu banalităţi puierile. De mâine, revin la raţiune, uitată cum mi-a rămas.

Sortită eşecului mi-ai plămâdit inima...