Si-n ultima cetate, in ultima-ncapere,
Respira iarasi monstrul, nastrusnica durere.
Ma uitam zilele trecute pe geam, la Bucuresti. La orasul in care am crescut si in care vreau sa-mi petrec tot restul vietii de-acum in colo. Un poet englez a spus odata ca, daca te plictisesti de Londra, te plictisesti de viata. Asta va zic si eu dragi cititori, capitala noastra are cate putin din toata. Cate putina curatenie, cate putine istorie, cate putina eleganta, Bucurestiul a fost mai mereu inconjurat ca de o aura misterioasa care-si lasa amprenta in viata noastra. Chiar daca strazile sunt mereu aglomerate, chiar daca eterna perdea de gaze inecacioase te imbie la tot pasul, acest oras va ramane un simbol al lumii libere. Va intrebati probabil acum de ce-am spus libere...
Imi amintesc de plimbarile in Cismigiu unde parca intram intr-o alta lume. Nimic nu mai conta, barcile pluteau nestingherite pe lac, iarba se clatina in vantul tandru si la tot pasul, vedeam cupluri care mai de care mai romantice. Parcul asta a fost mereu locul meu de refugiu, un loc in care puteam sa stau si sa privesc firul vietii. Stateam cu orele pe marginea apei si urmaream susurul stins al batranilor arbori. Era inimaginabil, era ceva de nedeslusit...
Acum insa Cismigiul a adormit, pentru cat timp nu se stie. Apa nu mai are acelasi gust, mirosul nu mai este la fel de-mbietor, iar vantul, vantul parca te goneste din acest colt uitat de lume. Multimea oarba care bate aleile poleite cu frunze nu-i mai da importanta. Arborele batran se inclina plin de sperante in fata fiecarui trecator, dar numai nostalgicii ca mine ii mai raspund...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu